Blog

1917

De când mă știu, trăiesc, e parte din mine, o suferință continuă. Reflexul, indiferent despre ce și cine vorbim, de-a retrăi pe pielea mea tot ce mă înconjoară. Mă pun, fără voia mea, inevitabil, în pielea oricui și a orice. În pielea unui copac de crengile sau frunzele căruia un copil trage cu ură, în a unui melc pe care tocmai am călcat și acum stau ca proasta și mă întreb dacă mai trăiește și oare cât de tare îl doare sau poate mai bine-a murit și acum nu mai simte nimic (încă mă aplec, atunci când plouă și se întâmplă să fiu afară, să iau melcii din drum și să-i pun în iarbă, ca să nu-i calce ăștia de se chiar amuză din a face așa ceva…). Mă pun în pielea unui câine vagabond pe care-l mângâi, dar despre care acum și știu că chiar e așa cum îmi spuneau părinții când nu-mi dădeau voie să-l iau acasă, “pentru că-s oricum și alții, prea mulți..!.. și acuma ce-o să faci, o să-i aduni tu pe toți?!”…

Și dacă astea stârnesc în mine chiar și numai o mică strângere de inimă acum, pentru că am învățat, ca să rezist și să pot, realismul cap-coadă… imaginați-vă ce stârnește resimțitul lucrurilor în pielea unei soții care-și ține copilul în brațe, luându-și un îndoit “La revedere” de la proaspătul înrolat pe timp de război…

Așa că eu, dacă vreau să plâng din măduva oaselor, mă uit la o dramă de război. Mi se pare oribil până la disper gândul unei mame, soții sau fiice care se întreabă “Oare va fi asta ultima dată când îl văd?”, dar și mai oribil de-atât mi se pare să trăiești, să pășești, să respiri în fiecare secundă… întrebându-te dacă în următoarea secundă se va întâmpla… ce-i cel mai ușor, adică un glonț în cap și gata… nu mai știi nimic. Sau dacă o bombă explodează și rămâi fără o mână… sau dacă prostul ăla de lângă tine, da, ăla cu care aseară făceai glume pe seama revistelor porno din copilărie… e secerat la pământ chiar acolo, lângă, iar tu nu ai timp nici măcar să te oprești ca să-i închizi ochii, nu mai vorbim aici de cortegii, ungeri cu eu mai știu ce, popi și altele de-astea luxoase. Aici rămân doar instinctul supraviețuirii și sângele rece, fie că le ai pe-astea, fie că nu și ori le dobândești subit, ori la fel de subit mori, asta dacă nu ți-a pus tata vreo pilă, că da, despre asta a fost dintotdeauna totul, pile și politică, bani, pământ, putere și, de cele mai multe ori, și femei. Știți voi, aia cu femeia din spatele unui bărbat puternic, nenorocita aia de expresie se aplică și aici.

Deci mie… mai greu de suportat decât moartea cuiva drag în război mi se pare traiul cuiva drag plecat la război. Să-ți revezi încontinuu viața și să nu știi dacă și unde ți se întrerupe filmul revăzut de-atâtea și-atâtea ori.

Multă lume m-a întrebat de ce mă mai uit, dacă tot mi se pare atât de dureros. Ei bine, mă uit din același motiv din care am încetat să mai trec repede cu săgețica peste ecran, când mai apar filmulețe cu animale chinuite, cu nenorociri fel și fel și alte violențe, pe care majoritatea le ocolim, ba chiar îi certăm pe ăia că le expun, crezând, extrem de prost, că astfel totul dispare, că nu se mai întâmplă, atâta vreme cât noi nu le mai vedem…

Pentru că totul e cât se poate de real, de-aia mă uit. Războaiele au existat și există și dor, atât pentru cei de-acasă, dar mai ales pentru cei din mijlocul lor. Și pentru că numai fiind conștientă de toate astea, oricât de dureros ar fi, știu că n-am șanse să mă mai culc vreodată pe-o ureche și să visez că vine Dumnezeu pe pământ într-o zi, pocnește din degete și ne face nouă, buricul buricului, o lume mai bună. Pentru că în filmele astea eu îl văd, dincolo de dramă, chiar pe Dumnezeu ăsta despre care alții încă cred că-i unul singur, distinct de noi, undeva sus, departe. Eu îl văd aici, în oamenii ăștia din filme și-n cei pe-al căror rol îl joacă, îl văd în coincidențele pe care, până și la capătul lumii, acolo, nicăieri, unde pare să nu-i mai audă nimeni, ei le primesc pentru a crede și pentru a se motiva să meargă mai departe și să reușească. Sau să moară știind că au dat tot ce-au avut mai bun în ei…

1917… e un film doar bun, dacă ar fi să-l compar cu altele, cum ar fi Lista lui Schindler (Schindler’s List) sau Amen, care m-au distrus psihic, dar, chiar și-așa, doar bun fiind, merită din plin fiecare secundă, pentru că e încă o lecție extrem de frumos… dureros, dar frumos reprodusă.

Se petrece prea multă nedreptate și de prea mult timp, ca să ne mai permitem să dormim. Și astfel de filme eu cred că sunt făcute ca să gândim, să regândim și să ne trezim.

error: Conținutul este protejat!!