Blog

Arrival 2016

Pe-acest film, apărut în România în 11.11.2016, l-am văzut prima dată la cinema, unde am fost practic mai mult târâtă de un prieten de-al meu decât ajunsă cu voia mea. N-am fost și nu sunt fan cărți și filme SF, cu-atât mai puțin când vine vorba de nave spațiale și extratereștri. În plus, prefer să văd filmele la mine acasă, nu că n-aș fi nici fan cinematografe, dar mă irită atât de tare pasionații ăia de telefoane mobile, de comentarii pe text și chițăieli, că încep să nu mai fiu atentă și să arunc priviri insinuante și reglaje de voce până ajung să răgușesc, în speranța că se… simt… nesimțiții și se opresc, și nici nu știu când se termină filmul și trebuie să ne ridicăm deja și să plecăm acasă. Am închis paranteza.

A doua oară l-am văzut astă-iarnă. (Re)trăiam, alături de “Teudhar” din REM, drama vieții mele, însă la o viteză cu mult mărită… fel și fel de fracțiuni de imagini care-mi (re)veneau în minte dintr-un trecut cunoscut combinat cu un viitor neclar, exact ca-n film… Chiar atunci, noi ne aflam amândoi într-un moment de răscruce, în care tot ce ne mai rămăsese de făcut era să așteptăm și, ca să nu o luăm razna în tot timpul ăla de așteptare, ne-am provocat să urmărim câte un film preferat de-al fiecăruia pe seară, vreme de vreo săptămână. Potrivit fiind oricum și cu starea noastră, mai ales din punct de vedere al puterii și-al curajului de-a trăi viața așa cum este ea, cu toate provocările ei, oricât de dureroase ar fi ele, prima mea alegere a fost, fără nici cea mai mică îndoială, Arrival. Aș fi putut să jur că, pentru că “Teudhar” s-a întâmplat să fie cea mai clară oglindă a mea și-a vieții mele de până atunci, și filmul urma să aibă și asupra lui cel puțin același impact pe care l-a avut asupra mea.

În Noiembrie 2016, pe parcursul filmului, prietenul care m-a târât la cinema, prieten care, ha!.. se întâmplă să fie “Teppo” din M-ai lăsat aici.., s-a întors către mine, în sala evident întunecată, zicându-mi “Asta zici că ești tu, mă!”… urmând, tot din partea lui, întrebarea “Ce faci tu, mă, plângi?!”. Dacă-mi citește cineva ultimele câteva articole, va zice că-s cam plângăcioasă eu, așa, de fel, dar chiar nu sunt. Eu nu prea plâng. Eu sunt ca băieții ăia care până și ei plâng câteodată, dar nici atunci nu-i vede nimeni. La sfârșitul filmului, când părăseam sala de cinema, toți comentau filmul sau deja-l uitaseră și plănuiau unde să mai meargă și ce să mai facă, în timp ce eu încă strângeam din maxilar și încercam să mă stăpânesc, măcar să nu și smiorcăi, dacă lacrimile nu mi le puteam opri.

Astă-iarnă, eu aveam deja șiroaie, șiroaie încă de când începuse pe ecran subtitrarea cu numele filmului. Cât despre “Teudhar”… după cum am știut prea bine, și-a luat-o și el în freză și mi-a zis, la sfârșit, strângând din maxilar exact ca mine la cinema, “Asta ești tu, de la un capăt la altul.”, iar eu i-am răspuns “Și tu. Sau, dacă încă ți se pare că tu nu ești așa… este pentru că încă ți-e frică. Dar asta e viața. Asta înseamnă să trăiești cu adevărat. Să lași frica la o parte, să-ți aduni toată puterea de care dispui și încă ceva peste și să pășești înainte, numai și numai înainte, fără constrângeri, fără cotituri în speranța că reușești să fentezi ceva, fără fuga îndărăt, fără, fără. Asta înseamnă să-ți trăiești viața, de fapt… Să îmbrățișezi tot ce simți că-i al tău, că-i… parte din tine, cu orice risc și de orice natură ar fi… CHIAR ȘI ATUNCI CÂND ȘTII CĂ VEI SUFERI. Ca să trăiești cu adevărat, ca să nu mori neîmplinit, neîndatorat față de Dumnezeu și nici față de tine însuți, pentru ceea ce iubești, fie că e vorba despre munca ta, fie despre persoana care-ți face pielea să se furnice, trebuie să-ți învingi orice frică ai avea și să mergi mai departe, tot înainte, responsabil, da, dar și… viu.”.

Louise Banks (Amy Adams în viața de zi cu zi sau, cum au zis și ei, eu în viața mea de zi cu zi) este exemplul complet de curaj de a trăi viața așa cum este ea, de putere de a merge înainte pe drumul pe care-l iubește, chiar dacă înțelege că o să și doară. De… destinare, de închinare în fața iubirii care, avută chiar și numai pentru o perioadă scurtă de timp, merită orice suferință ar apărea, oricât de lungă și de profundă. De perseverență, singura armă care mai face față ignoranței celorlalți. De… tact și diplomație necesare din partea unui singur om, care pot transforma deficiențele, slăbiciunile unui sistem politic global în avantaje de partea adevărului. Și de credință… în tot ceea ce e dincolo de ce se vede, de ce pare că este, de ce nu se cunoaște, nu se explică și nu se poate dovedi.

O lecție… care pentru mine a fost mai mult o confirmare… despre faptul că, oricât de aberant ar părea pentru cei din jur crezul tău, dacă instinctul, intuiția, sufletul vibrează din ce în ce mai puternic într-o direcție, înseamnă că într-acolo trebuie să mergi. Fără frică, pentru că iubirea merită TOT, chiar dacă fizic uneori dispare.

Astăzi nu l-am revăzut, dar îl știu pe de rost deja, împreună cu coloana sonoră, din care face parte și melodia asta, care mi-a amintit, de prin lista mea de melodii, că am văzut eu un film bun despre mine și prietenii mei “extratereștrii” despre care vreau să și scriu ceva…

error: Conținutul este protejat!!