Catalina Elena Potarniche

Încep prin a spune ce… NU SUNT. Nu sunt psihologă, nu sunt astrologă și nici scriitoare. Nu sunt atotștiutoare, nu dețin vreun adevăr suprem și nici vreo rețetă secretă pentru coacerea fericirii perfecte. Asta în societatea de astăzi, în lumea… acreditată. În schimb, SUNT în lumea cealaltă. Aia încă discreditată. Aia care nu se poate arăta cu degetul, care nu se poate trasa, calcula, demonstra, parafa, etc.. Aia în care se poate doar… simți. Ce SUNT? Ce suntem toți. Suflet. Sau… un fel de elev. Elev la (Râdeți, că și eu am râs de alții..!) Școala Vieții.

Care mi-a fost abecedarul? Eșecurile, în mare parte. Greșelile, fie ele mici, fie mari, fie monumentale unele. Greșelile mele, greșelile altora… Exagerările, într-o direcție sau în alta, într-un capitol sau în altul. Lipsa de control… Dar… înainte de toate, necunoașterea de sine. Și da, cred cu tărie că asta este cea mai problematică dintre toate, deși ni s-ar părea nouă, la prima vedere, că noi știm totul despre noi înșine, nu..?!?

Și eu am crezut că le știu pe toate și nu doar despre mine, ci despre toți și toate. Am încetat însă când mi-am dat seama că “știința” asta a mea nu mă purta deloc prin locuri și experiențe plăcute. N-am știut cum să mă opresc, dar am știut că trebuie să fiu mai… prezentă în toate. Da, da, în locurile și în experiențele alea neplăcute. M-am adaptat la ce aveam, alegând să mai învăț din ele și de bunăvoie, nu doar împinsă de la spate de… Viață. Mi-am îmbrățișat atât eșecurile aflate deja în desfășurare, cât și pe cele care se arătau în calea mea ca fiind încă neîncepute, dar sigur în curs de. Unele doar dureroase, altele depresive din cale-afară. Nu, nu am încercat să ocolesc și nici nu m-am împotrivit. Nu m-am MAI împotrivit, de fapt, pentru că, pe lângă faptul că era oricum imposibil să le evit la nesfârșit, am înțeles că doar PRIN ele pot să mișc ceva într-o direcție bună cu mine. În mine și, implicit, în jurul meu. Așa am început să… “Să ne cunoaștem mai bine!”… Eu și cu mine.

În nu știu exact care moment, a pus stăpânire pe toate celelalte dorințe ale mele dorința de a mă reconecta cu… forma mea inițială. Pentru că mi-am dat seama că, la momentul respectiv, nu eram EU, ci, cumva, ajunsesem să fiu ca o… casă veche, abandonată cu toate lucrurile în ea, în care nimeni nu mai călcase de mult. De mult prea mult… Am încetat să-mi mai doresc, și eu ca toată lumea, “posturi înalte”, înlocuindu-le cu… unul singur. Unul “de jos”. Cel de… femeie de serviciu în casa sinelui meu. Interviul n-a fost unul greu deloc pentru că, nu-i așa, cine altcineva putea face asta mai bine decât mine..?!

Am început cu componentele tangibile. Mintea și corpul. Întâi am zis eu că rezolv una, două cu un pămătuf de praf, însă mi-am dat seama că tot ce făceam era să răscolesc praful și mai tare, așa că mi-am lăsat și lenea și superficialitatea deoparte și le-am înlocuit cu rigurozitate și perseverență. Deloc plăcute, dar extrem de necesare în situația dată. Am bifat întreaga casă, am dat afară toate lucrurile învechite, stricate, aduse și de pe la alții… de prin pod și… deși reușisem ce-mi propusesem, totuși simțeam că mai era ceva… Omisesem ceva. Un loc. Un loc pe care-l simțeam, dar pe care nu-l vedeam. Mi-am amintit atunci de un documentar urmărit în copilărie despre simțurile umane, care spunea că un simț absent mărește capacitatea de funcționare a celorlalte prezente. Așa că am închis ochii, în speranța că măcar unul dintre celelalte rămase “deschise” avea să-mi transmită ceva. Așa mi-am descoperit… intuiția. Sau am conștientizat, mai bine zis, că o am. Era vocea aia care, pe măsură ce făceam un pas într-o direcție sau în alta, îmi spunea “Cald.”, “Călduț…”, “Cald iară..!”, “Rece! Rece!”, “Fierbinte! Aia e!”. Și-am dat astfel de… beci. Știți ușa aia ascunsă sub scări în viloacele din filmele americane..?

Cel mai bun ascunziș pentru copii, cel mai bun ascunziș pentru cadourile de Crăciun, cel mai bun ascunziș pentru… amintiri, cunoștințe, atât sub formă de informații ele fiind, cât și sub formă de… oameni..? Sufletul adică… El a fost piesa… surpriză. Piesa de rezistență! În care am descoperit o multitudine de chestiuni. Un trecut mult mai amplu decât cel în care crezusem până atunci, un bagaj de despachetat mult mai greu decât ce acuzam eu că atârna greu după mine, dar și… experiență. Nemărginit mai mare și cu o rază de acoperire asemenea volumului ei.

Corp, minte și suflet, toate trei reconectate. EU adicălea. De fapt, EU în curs de rememorare, retrăire, actualizare, recreare… și într-un sens, și în celălalt. Și-apoi aplicare pe mine, cea din timpurile de-acum. Până când mi-au ieșit ochii sau… până când mi-a ieșit, în sfârșit..!

P.S.: M-am născut în Râmnicu Sărat, pe 19 Mai 1989 (anul revoluției, da, deloc întâmplător). Sunt singură la părinți, în ciuda eforturilor mele nenumărate de a pune, în primii ani ai copilăriei mele, firimituri pe orice pervaz am prins, pentru ca vrăbiuțele să-mi aducă, la schimb, un frățior sau o surioară…

Am urmat cea mai bună școală generală din oraș, urmată de cea mai bună clasă de Mate-Info din cel mai bun liceu din oraș. Din nefericire pentru părinții și profesorii mei însă, nu m-am ridicat și eu la statutul de “cea mai bună”, mulțumindu-mă doar cu dulcea vorbă din popor “brânză bună în burduf de câine”, de care m-am încăpățânat să țin cu dinții și după liceu, renunțând nu la o facultate, ci la două, consecutiv.

Deși la vremea respectivă sunt sigură că am mâhnit pe ici, pe colo cu asta, doamna mea învățătoare, spre exemplu, nu pierde nicio ocazie să-mi spună cât de mândră este de mine. Poate pentru că ea, pe lângă clasica “Ești brânză bună în burduf de câine..!”, îmi mai spunea ceva, când îmi corecta și-mi semna temele… Ceva ce m-a rugat să nu uit niciodată… “Nu cerneala unui om oarecare măzgălind pe o simplă hârtie te va face cine ești, ci interiorul tău și cerneala cu care tu vei decide să-l transcrii în exterior.”.

M-am gândit bine, bine și… am decis să-mi “trag” și eu o ”funcție”, în ciuda absenței “performanțelor” tradiționale. M-am AUTOnumit… AUTOdidactă. Așa am știut eu să folosesc ce mi-a spus doamna mea învățătoare, ce?! M-am izbit, o vreme, în stânga și-n dreapta fără folos, până când m-am izbit bine de tot de mine și m-am trezit EU, asta… autodidactă, da. În mijlocul psihologiei, astrologiei, al numerologiei și-al aritmanției, că de, n-o fi fost chiar degeaba nici profilul ăla Mate-Info..! Apoi m-am băgat și-n “materia” terapiilor energetice de tot felul și din toate națiile, și-n cartomanție, tarot, plante, foc, că tot eram eu un picuț de piromană de mică… Apoi oracole, pendule… planșe și raportoare studiate de prin împrejurimi, redesenate ulterior după bunul meu plac și după… propria-mi intuiție, de-acum exersată destul cât să pot și singură..!

Și lista “materiilor” este în curs de descoperire. De-aia zic eu “elev”… Doar că mie mi s-a “întâmplat”, tura asta cel puțin, să fiu elevul ăla care, în pauzele dintre ore, își ajută colegii de clasă la teme.

Așadar… iacătă-mă-s!

CĂTĂLINA ELENA POTÂRNICHE

/ Autor

semnatura
MAGAZIN ONLINE

Cărți disponibile

Îți place această serie?

Împărtășește experiența

INFORMAȚII ȘI NOUTĂȚI

Rămâi la curent cu noile cărți

error: Content is protected !!