Blog

Băiatul care l-a urmat pe tatăl său la auschwitz

“Când, în zona… ‘Curcubeu’… vezi ‘întâmplător’, tu ducându-te ‘nainte-ntr-ale birocrației, că de, e Luni și e ziua ta seacă și de… secături, vezi pe-un colț de tarabă un font anume, de-o culoare anume, al cărui titlu începe cu “Băiatul care…” și mai vezi lângă și fluturele ĂLA și-alături de el și-un fluture schițat în creion și-mprejur și nuanța AIA de galben și ‘o poveste adevărată’ și-apoi mai întorci și pe dos ca să dai de ‘Viena’, ‘Austria’, anii ĂIA ’30 și-apoi iar pe față la ce te-a durut, dar te-a învățat atâtea despre atâtea din istorie, ‘Auschwitz’… știi, din start, trei lucruri. Că Dumnezeu te iubește atât de mult, încât s-a gândit să-ți îndulcească lumescul zilei tale de Luni și de data asta, dându-ți astfel cu praf de bine iar peste toată săptămâna înainte, că și deciziile subiective au farmecul și valoarea lor și că așa va începe următorul tău articol de pe blog.”.

Asta scriam pe profilul meu de Facebook de mâine în urmă cu două săptămâni. Luni, 17 August.

Am început să citesc cartea chiar în ziua aia. Speram să o pot termina până la sfârșitul săptămânii, dar, pentru că socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg, nu mi-a ieșit. Însă…

Însă… … …!

Deși felul cum am dat peste cartea asta, detaliile de pe ea, mărunțișurile pe care le-am descoperit doar răsfoind-o la început, înainte să mă fi apucat de ea, m-au umflat și m-au entuziasmat, mi-era teamă că reacționasem totuși peste măsură. Ce putea oare să fie chiar așa de scris despre ea, altceva în afară de acest oribil Auschwitz pe care-l tot ocolesc eu, de urât și lehamite, ca pe nimic altceva..!?…

Și-apoi tot eu m-am încurajat, conștientă fiind că mie nu mi se întâmplă absolut nimic degeaba. Sigur aveam să descopăr pe undeva prin ea ceva special..!

Blogul meu nu e chiar străin de subiectul Austria, celălalt articol fiind o paralelă a subiectului de față deloc întâmplătoare.

  • E plin de moldoveni aici.
  • Vreun motiv anume?
  • Da, că Modling la mașini se prescurtează MD și probabil astfel se simt și ei ca acasă..!
  • Hai, tu vorbești serios sau râzi de mine?
  • Râd de tine, dar se și potrivește. Și cred că știu și ei asta și au un motiv în plus să aleagă Modling și nu alt oraș de-aici. Și, oricum, mașini de România o să vezi doar cu județul SUCEAVA pe-aici.

Am locuit, în timpul petrecut acolo, într-un loc absolut superb, în natură, așa cum îmi place mie. Deasupra orașului Modling, în pădure. Într-un turn din piatră. Camera mea fiind în subsolul lui. Unde, printre pietrele zidurilor, pătrundeau rădăcinile iederei și-ale trandafirilor cățărători din exterior. Toate, dar absolut toate… se arătau a fi perfecte. Cel puțin la suprafața lor…

– Fetița mea cea mare (nouă ani pe-atunci) ți-a pregătit un caiet special în care îți va scrie cuvinte uzuale în germană. A zis că te place foarte mult și ești o persoană cu care chiar vrea să poată discuta..!
– Ce drăguț… Și e și cu preferații mei, fluturii!
– Un coleg de-al meu de serviciu din Sankt Polten și soția lui își doresc foarte mult să ajungem și la ei. Le-am povestit despre faci și vor și ei să te cunoască.
– Uite, ăla este cred că cel mai renumit loc vienez..! Pe vremuri, parcul Prater era doar un teren de vânătoare, asta până prin 1900 și nu mai știu cât…
– Avem timp să ne plimbăm puțin prin el acum?!
– Nu, hai să mergem să vedem cum e cu biletele și prin parc o să ne plimbăm diseară, înainte să mergem acasă.
– Dar de mâncat ceva înainte putem..?
– Da, uite, aici pe colț este cea mai bună pizzerie în care o să mănânci vreodată în viața ta.

Și-așa a fost. Aia a fost chiar cea mai bună pizza pe care am mâncat-o vreodată. Doar că… pe la mijlocul cărții, când mi-am dat seama că toate lucrurile frumoase… Prater, stadionul, Sankt Polten și multe altele… aveau și o verso… și ce verso..!.. mi-a venit greață. Ba mai mult, niciunele nu erau aruncate aiurea de-a lungul textului. Mi-am dat seama, pe măsură ce înaintam cu cititul, că toate astea aveau o legătură chiar strânsă cu experiența mea cu Austria de anul trecut, o legătură strânsă cu faptul că, total atipic mie, acolo mie nu mi-a venit mai deloc să fotografiez… practic niște locuri frumoase, clar de păstrat ca amintiri, printre care eu mi-am petrecut luni întregi. Toate, dar TOATE… aveau o legătură strânsă cu… senzația mea de… superficial, sintetic, aparent… în ciuda suprafeței cu atâta frumos, cu atâtea frumoase intenții..! Toate aveau o legătură strânsă cu… nodurile în gât pe care le simțeam atât de des, deși de sunat lucrurile, în aparență, sunau atât de bine…

La concertul ăsta eu nu trebuia s-ajung. La el trebuia să meargă doar… unul dintre personajele REM. Biletul inițial fusese pentru el un cadou din familie. Un bilet care, din cauza unor neatenții, s-a dovedit a fi lipsit de valabilitate, atunci când s-a încercat accesul. Nimic întâmplător…

– Ai reușit să intri?
– În cele din urmă, da. Dar greu, după ce-am dat ture pe la toate intrările stadionului, cu mari rugăminți… și am mai prins doar juma’ de oră din concert. Mâine vrei să mergi cu mine?!
– Unde..?
– La concert. Se ține din nou.
– Același?!
– Da. Mergi??
– Eu..? La Rammstein..?!?? Nu.
– Ba hai, că n-o să mori..!
– Dar…
– Mergi. Luăm mâine bilete direct de-acolo.

Rammstein..? Vezi istoria, versuri, idei, valori, practici, credințe. Vezi stil. Vezi membri. Viețile lor. Familii. Istorie iar..!

Și-apoi vezi cartea asta… Pe care eu o țineam în mână, în timp ce conștientizam toate lucrurile astea… de astăzi o săptămână înapoi. 23 August 2020. Și-apoi vezi data concertului. A celui de-al doilea concert…

Deși puțin mai târziu, în Septembrie, când am părăsit Austria crezând că datoria mea pe-acolo se cam încheiase, spuneam că nu mai vreau să mă mai întorc niciodată acolo, pentru că era clar deja pentru mine că aia era o lume seacă, lipsită de sentiment, lipsită de viață, lipsită de energie curată, de… esență!… … lucrurile-au făcut să mă mai întorc încă o dată, în Decembrie. Pentru doar câteva zile. Timp în care am făcut o singură fotografie și asta vai mama ei..!

  • Tu ce mănânci?
  • Niște sângerete.
  • Sună oribil. E cu carne, nu?
  • E cu sânge. Dar găsim ceva și pentru tine pe-aici, stai liniștită.
  • Eu vreau doar un vin fiert, lasă-mă, că deja vomit numai de la denumirea de “sângerete”..! Nu știu de ce, dar am așa un sentiment de-un gol uscăcios când venim în Viena. Parcă mă strânge-n spate.
  • Ce, nu-ți place nici târgul?! Hai că aici e frumos.
  • Da, da, foarte..!?…

Nici măcar eu nu mă înțelegeam, darămite să mai cer și altuia să mă înțeleagă. Acum însă m-am înțeles. Și acum sigur nu mă mai întorc niciodată acolo. Nu după ce mi-am dat seama că eu, de fapt, am parcurs cartea asta deja, pas cu pas, cu fix un an înainte să dau de ea. Nu după ce mi-am dat seama că eu mă simțeam acolo, de fapt, pas cu pas, stingheră exact ca un personaj evreu din cartea asta. Ea fiind o poveste reală..! A UNEI familii, dintre milioanele de-atunci!

Austria cea mare pentru mine a fost clar doar un rol. Am jucat rolul unei iubite, pentru a împăca, de fapt, unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-am putut poate avea eu cu adevărata lui iubita, împotriva căreia familia lui a făcut tot ce-a putut să o alunge. Da, mi-a sunat prea cunoscut, ca să nu mă bag.

Dureros e însă că pentru evreii anilor 1930 și-1945 alea n-au fost doar simple roluri. Au fost coșmaruri reale și interminabile, cu mult mai urâte decât moartea în sine, care oricum i-a luat pe majoritatea dintre ei.

De poimâine însă e iar Septembrie. Și-o să mă bucur în amintirea lor, pentru că în Septembrie 1945 da, supraviețuitorii s-au întors acasă, în Austria aia mare a lor, coșmarul luându-le sfârșit, rămânând însă amărăciunea lăsată în urmă de el, de atâta moarte și morbiditate. Și-o să mă mai bucur și pentru mine, pentru că, de data asta, anul ăsta în Septembrie, eu sunt în Austria mea mică, pe care nu doar că nu vreau s-o mai părăsesc niciodată, ba o să fac și tot ce ține de mine pentru asta.

El asculta mult Dan Spătaru și-mi punea mereu melodia asta, zicându-mi eu să mă întorc, să nu las lucrurile așa la nesfârșit.

P.S.: Cărticica asta am văzut-o, din întâmplare, într-un coș metalic cu diverse lucruri supuse donațiilor stradale vieneze și-am cumpărat-o, în speranța că nu cumpăr vreo tâmpenie, având în vedere faptul că nu știam nicio boabă de germană, fetiței care tocmai, a făcut eforturi cu fluturi să mă învețe măcar să zic “Noapte bună!” și “Bună ziua!”. Avea să-mi povestească ea ulterior că i-am adus o carte despre “A avea ceea ce batem din picior să avem sau ceea ce ne e benefic cu adevărat să avem?”.

P.S.2: Singurul fluture fotografiat vreodată atât de aproape în…?…

… August 2019, pe terasa turnului din piatră unde am locuit.

P.S.3: Plecată fiind, la un moment dat, singură de nebună, în vârf de munte, sperând ca măcar acolo să găsesc o gură de aer în mijlocul vidului, începând deja la vremea respectivă să am convingerea clară că atitudinea vis-à-vis de viață și de iubire și de poate doar simplitatea pe care o au ele uneori de oferit a celor din povestea în care mă aflam era, de fapt, absolut dezgustătoare… aproape la fel de dezgustătoare ca sloganul psihopato-persecuto-maniacilor de naziști, cum obișnuiesc să le mai zic eu lor și fanilor lor, vis-à-vis de evrei… am găsit CHEIA. Era scrisă de mâna cine știe a cui, da-i-ar Dumnezeu sănătate, și lipită tot pe-un zid de-ăla de piatră, de care-mi place mie de mult.

“Este ceva special că folosești timpul și forța de care dispui pe drumuri stâncoase, pe pământ abrupt, fără a renunța. Bucură-te de lumea infinită. Ascultă numai tăcerea din acest loc unic. Când te trezești din nou la un moment dat, vei observa că el în sine este un refugiu, o sursă de energie pentru tine, un loc în care ești singur fără să te simți singur. În sus se poate merge oricând…”…

error: Conținutul este protejat!!