Blog

IMG_20190216_163617

Niște discuții recente, amestecate cu gândurile mele și cu subtitlul unui capitol (“Adevărata semnificație a căsătoriei”) dintr-o carte pe care o (re)citesc acum m-au făcut să concluzionez că, de fapt, bărbatul e banul, femeia achiziția.

Instinctiv, încă de când eram mică, am fost de partea băieților și, cumva, împotriva fetelor. Băieții mi se păreau realiști, simpli, corecți, apți, prieteni, și degeaba, și la nevoie, în timp ce fetele, deja de la o vârstă fragedă, urau, plângeau mult, împingeau, dar doar pentru că voiau, de fapt, să atragă, băteau din picior din nimic, muțeau din prea mult, voiau unicorni roz cu cereale din praf de stele și lapte de norișori mai roz ca unicornii… și CEREAU, nene. Orice, oricând, oricum.

Când am mai crescut, am început să cred, să conștientizez și să fac să devină asta un punct de reper pentru mine și (re)educarea mea, că asta a stat, de fapt, la baza celor mai mari dezastre ale lumii. La baza acestei e/involuții care ne-a adus ASTĂZI. Cerințele absurde ale femeilor, încurajate, în mod constant și pătimaș, atât de surorile feministele, cât și de dorința oarbă a bărbaților, majoritatea intrați și ei într-o cursă a orgoliilor masculine tari și de nestăpânit în care fiecare a vrut să arate doar că poate mai mult decât fratele de cruce, de a le oferi, oricât de greu/imposibil/nociv/toxic/dăunător/distrugător/etc. a fost mijlocul prin care au obținut ei cele necesare.

Nu sunt adepta ideii de femeie la cratiță, bărbatul la ce vrea el, dar nu mai sunt nici foarte departe de asta. Sunt de acord cu independența financiară a femeilor, o susțin, dar doar până la un punct. Consider că e sănătos pentru toată lumea, implicând aici atât ambele părți – masculin+feminin, cât și lumea – PĂMÂNTUL în sine, ca femeia să fie independentă financiar doar cât să-și satisfacă singură aberațiile astea de unicorni roz și parfumele și pantofiori și păruț blonduț cu tentă gri și ce ne mai trosnește nouă instinctul de dulcețuri fine ce suntem. Că să zicem că na, așa suntem noi, pisicoase și mofturoase, dar mai zic eu și să ne asumăm singure asta, doamnelor. Că prostul nu trebuie să aibă insomnii din “Aoleu, trebuie să-i asigur mițulinei coaforul și luna asta, că de nu… se-alege praful de lumea asta în care trăim!”. De coafor nouă tre’ sa ne ardă, dacă tot ne arde. Pentru că oricum abia din punctul ăsta, de fapt, de la coafor încolo, începe definiția noastră reală de a fi FEMEI. Până aici, glumițe. De-abia aici apare și trăsătura aia autentică, aia care survine, puf!, ca de nicăieri, ce să vezi, din menirea noastră, de fapt. Aia de FEMEIE. De reproducere. Și nu zic doar de sex, copil, crescut, dat la școală și-un șut în fund în viață mai departe, să facă și el ce-au făcut mami și tati, dacă se poate însă de o mie de ori mai bine, “că dacă eu n-am făcut, măcar el să facă.”, nu, nu. Mă refer la a reproduce valori, credințe, ritualuri. Mă refer la ansamblul format din act-creat-înmânat mai departe în destin într-un mod autentic, sănătos, îmbunătățit de la o generație la alta, însă pe baza unui fundament subtil, profund, nu doar pe toculețe și tutuuri negru cu “roz prăfuit” (de unde le scoatem?!??!!), să dea bine la public. Și nu, nu zic că n-au și astea rostul lor, dar zic că nu-i asta tot.

Nu suntem noi femei și ei bărbați doar pentru ca proștii să ne cumpere nouă țoale, terenuri maaari și departe, steluțe de pe cer care să ne poarte numele și alte “mici atenții” de-astea care să ne facă să ne simțim noi “apreciate”, ci pentru ca deștepții să ne cumpere pe noi, cu totul. Complet. Că asta ar trebui, ideal, să formăm. Un întreg. Nici noi fără ei, nici ei fără noi, dar autentic, nu unul hăis, altul cea, iar seara să pitim fiecare sub perna lui, stând spate-n spate, ce nu vrem să știe “nenorocita” și “dușmanul”.

Am ajuns să văd căsătoria ca fiind nici mai mult, nici mai puțin de-o afacere, iar în zilele noastre una proastă, în care tranzacțiile sunt total ilicite, specula fondată pe cai verzi pe pereți, nici măcar unicorni roz, iar falimentul garantat dinainte de start. Mottoul? “Te iei acum, ca să te lași la anu’!”. Tot ce mai contează este doar ca artificiile de la doișpe noaptea să fie mai șmechere decât ale “nenorocitei ăleia din departamentul X!”, cu care nici măcar n-avem noi treabă, dar am auzit-o lăudându-se prea cu patos și ne-a iritat. Și pentru că “al meu poate mai mult! Na!”.

Nu mai contează Marte al lui, Venus a ei, războiul lui, vindecarea ei, puterea lui, subtilitatea ei. Nu mai contează complementaritatea dintre definiții. Important e să avem noi, DOAMNELE, cu ce ne întrece în afișaj la serviciul nostru de independente totalitare ce suntem, după concediul nostru cel de toate zilele cu all inclusive “la MalDIVE”și, nu în cele din urmă, cu prostul nostru care e bun doar de ÎNDATORIRI, de nimic mai mult. Care e doar parte din afișaj, bun de menționat doar când ARE și FACE, nu și când ESTE. Care ne trebuie doar ca să producă și să ne cheme și pe noi ca pe el, cu condiția să nu care cumva să zică cineva că ne deȚINE, nu, nu, el doar ne întreȚINE. Și am zis DAul ăla plângăcios și teatral și am acceptat să semnăm și să ne trecem pe numele lui doar așa, ca să ne simțim noi mai în siguranță, ca să simțim că aparȚINEm și noi de undeva stabil, domnule. Dar nu, că noi oricum suntem independente!

Mie îmi plac afacerile prospere. Alea bazate pe parteneriat în adevăratul sens al cuvântului, în care fiecare-și cunoaște bine scopul, sensul, sexul. Oglinda, sinceritatea, nevoia. Rolul, randamentul, respectul. Față de sine, înainte de orice.

Și-mi mai place de bărbatul ăla atât de avut cât să poată DEține pe de-a dreptul și pe de-a-ntregul natura femeii.

Și de mine complexă și completă. Și lipsită de artificii atât în sensul clasic, cât și în cel de la doișpe noaptea.

error: Conținutul este protejat!!