Blog

Eu si guranca

Ați văzut vreodată cum înoată un șobolan pe sub apă? Aș fi împărtășit cu voi un filmuleț de ieri, dacă s-ar fi văzut și șobolanul în el. Însă nu se vede. Și probabil deloc întâmplător, pentru că esența întâmplării stă în detaliile ei întocmai cum s-au petrecut – șobolanul nu s-a văzut pe filmare. Repet, da.

Ieri am ieșit cu guranca în Parcul Șipote-Cetate. Am deschis camera telefonului instinctiv. Știam, simțeam că am ceva de prins. De-asta am plecat de-acasă, de fapt. Ceva m-a împins pe ideea cameră-inspirație-prinde!. M-am fotografiat cu fundul mândrei, după cum se prea bine vede, că ea nu stă cu fața la poze niciodată. Am fotografiat împrejurimile. Și tot mai căutam. Am coborât de unde-mi plăcea mie să bănănăi în copilărie și mi-am amintit de o potecuță de-a lungul canalului cu apă. Hai pe-acolo! Cățeaua pe dreapta (stânga, printre picioarele mele, câteodată pe sub, dacă nu-s cu ochii în cinci), canalul pe stânga. Sunt leșinată după fluturi. Îmi apare unul alb mare în cale, care părea să mă ghideze înainte. Zbura ce zbura, parcă privea înapoi și mă aștepta învârtindu-se în loc, iarăși zbura înainte. Am început să-l filmez. Eram absorbită..! Dintr-o dată, aud în stânga mea un pleosc! în apă. Mă uit, cu gândul că am călcat pe-o creangă mai lungă și am lovit cu ea din mișcare apa. Deși stai!, eu nu simțisem nimic sub talpă… Văd imediat mișcare în apa curgândă oricum. Un șobolan. Fugise de mine. Stai așa, prietene, că pe-asta n-am văzut-o până acum..! Și-l filmez. Se oprește într-un desiș sub apă, însă-și dă seama că l-am văzut. Și țâșnește iarăși înot mai departe, dispărând, în cele din urmă, nu știu unde, pentru că eu eram cu ochii când pe el, când pe cameră. Și uite așa am pierdut și fluturele, dar și șobolanul. Pentru că, ce să vezi, pornesc filmulețul… și tot ce văd este frumoasa reflexie a soarelui în apă.

Bine, bine, și inspirația unde e, o să mă întrebați..?! Păi reiau.

Stau relaxat și puturos pe marginea cărării vieții mele. Mănânc ceva, mă bate soarele, ce bine-mi merge. Când, dintr-o dată, apare adevărul aka. ochiul liber, cu care eu cică trebuie să dau piept. Da’ dă ceee?! Când eu pot prea bine s-o-ntind de-aici și pe mine adevărul să mă lase-n pace, că mie-mi merge și-așa. Și mă strecor, uite-așa, și printre stufărișurile astea îmbâcsite, și printre gunoaiele astea prinse cine știe de când pe-aici, că doar și ele-s în ton cu mine și-n ele imediat mă camuflez… Ah, ia uite, ce loc perfect..! Gata, uite-aici. M-am ascuns… Nu mă mai vede fraieru’..! Acum trebuie doar s-aștept să treacă, apoi ies iar liniștit să mai gust ceva bun, ce-o da domnu’ și-mi pică-n mâini. Din cer sau de unde-o da domnu’ să pice, ce contează!? Ah, nu! M-a văzut nenorocitul! Ah, iar tre’ s-o iau la fugă..! Doamne, ca râia e și adevărul ăsta… Trebuie să scap eu cumva de el… Scap eu, adevăruleee!

Ochiul liber – realitate în fapt aka. adevăr? Un șobolan de apă sau un… bizam. “Bizamul este un excelent înotător și scufundător, el se servește pentru propulsarea în apă mai ales de picioarele de dinapoi și de coadă, iar picioarele din față le ține alipite lângă corp, având astfel un stil de înot cu totul inedit pentru un mamifer. În timpul înotului scoate din apă numai capul și spinarea. Poate să rămână sub apă 12 minute, atât pentru căutarea hranei, cât și pentru a scăpa de eventuale urmăriri de către prădători. Pe pământ se deplasează încet. Considerat mai mult nocturn, a fost observat activ și în timpul zilei. Datorită unei substanțe mirositoare (de unde și numele popular de șobolani mirositori), secretată de o glandă perianală situată lângă organele genitale, bizamul își delimitează un teritoriu propriu. La bizam s-au constatat mai multe boli infecțioase, caracteristice și animalelor care trăiesc împreună cu el. Multe dintre aceste boli joacă un rol important, provocând o letalitate ridicată a animalelor în timpul epizootiilor.” aka. sursele FFF aka. ceea ce încă suntem, de fapt.

Camera – realitate distorsionată aka. minciună? O oglindire a ceea ce am vrea din exterior să fim. O mască cu ajutorul căreia sperăm să ascundem de exterior adevărul aka. sursele FFF. Filtru aka. iluzie. Aka. minciună. Cerc vicios.

În 31 de ani m-am mutat de 13 ori (București – Drumul Taberei, Drumul Taberei, Costin Georgian, Floreasca, Costin Georgian, Rahova; Sibiu – centru, Caedonia; București – Drumul Taberei; Orlat; AUSTRIA; Râmnicu Sărat; Suceava PUNCT). Dintre care în ultimii 3 de 8 ori. Pentru că așa am simțit. Pentru că așa am simțit și pentru că am ales să trăiesc ceea ce simt, forțându-mă să trec dincolo de orice eventuale limitări. Complementar la toate astea, calea a început să mi se contureze absolut impecabil, cursiv, drept înainte. Chiar când am încetat să mai fac eforturi pentru asta. Adesea în mod colțuros, ați zice “nimic schimbat deci!”, doar că a apărut un colțuros diferit de cel cu care eram eu obișnuită. Cu care suntem toți obișnuiți, de fapt. Un colțuros care nu mă mai durea, ba din contră, începuse să mă crească frumos, odată cu calea, cursiv. Tocmai pentru că și eu începusem, în sfârșit, să fiu diferită de cea dinainte. Începusem să abordez lucrurile mai cu… libertate. Pentru că eu începusem să fiu… pur și simplu liberă, da. Să mă forțez și, în același timp, să-mi dau voie eu mie să fiu liberă, oricât ar fi încercat exteriorul iarăși să mă constrângă. Și să-mi dau voie să mă și SIMT astfel. Liberă!

În fiecare loc în care am poposit s-a dovedit că am mai avut câte ceva de rezolvat (sau pe câte cineva, mmmhaha!!). N am știut dinainte toate astea, am înțeles abia după, de fiecare dată după. Ce, pe cine și de ce. Și pentru ce și pentru cine și pentru care, cum. Și orice a mai fost de înțeles. Unora încă le descopăr sensul, în funcție de ce SIMT și TRĂIESC acum. Și probabil e cu ‘va urma’. Ideea e că am mers mai departe. De fiecare dată mai departe. Și de fiecare dată doar când SIMȚIT să merg mai departe.

Pe același principiu am început să fac totul. Simțit-trăit, încheiat-simțit, simțit și-atât. Iar la întrebarile (rare ce-i drept, nu pot să mă plâng, dar auzite fix de la persoane care credeam că mă înțeleg cel mai bine sau cel puțin așa voiau ele să mă facă să cred…)… Dar de ce? Dar cum de? Dar ce te-a determinat să? Dar de ce așa, dintr-o dată?… am învățat să adaptez niște răspunsuri inspirate din realitate (Nu-mi mai place deloc să mint, nici măcar în cele mai incomode și constrângătoare situații, pentru că SIMT că-mi atârn singură un topor de gât și plec mai departe cu el după mine târâș…) care merg absolut mână-n mână cu întrebările. Ca să-mi ușurez și mie viața, dar și pe-a celor care încă n-o pot înțelege pe-a mea. Deși cred că până și astea sunt tot piese extrem de bine plasate dinainte, și pentru mine, și pentru ceilalți, întru “calea cea mare”. Singura, de altfel, extratopping fiind doar niște abateri, rătăciri, lene, abuz, excese, aroganțe și alte încă câteva în ton, care oricum ne costă, dar ne și hrănesc la fel de extra ca ele. Aka. experiențe…

Și uite-așa… am scăpat eu deeee… dismenoree! Nu, nu e ca nuca-n perete, ba chiar are legătură. Și da, știu că sună dubios și cronic, dar doar pentru că așa și este, chiar dacă-i vorba doar de… niște dureri menstruale. Care vreme de fix 20 de ani m-au transformat, o dată pe lună, din Cătălina-poale-n-cap într-un zombi alb cu verde și mov și palid ca moartea. DOUĂZECI de ani în cap (prima dată mi-a venit la 11 ani, în luna Iunie) în care singurele pastile înghițite de mine, luate adesea și câte 3 odată – cauză al cărei efect era extrema ailaltă, dar sintetică din nefericire, adică stare euforică, de drogată mai exact, de râdeam ca proasta și nu mai eram în stare să leg două cuvinte vorbit, ce să mai și scriu – erau singurele care puteau înlocui cu succes și fără o vărsare și mai mare de sânge cuțitul pe care-mi venea să pun mâna ca să-mi scot ovarele de tot, asta fiind ultima mea speranță DE-A NU MAI SIMȚI NIMIC – nici fizic, dar, atenție!, nici emoțional.

Sunt în Suceava de pe 2 Iunie 2020. “Mica Austrie” sau “Austria în miniatură” așa cum a mai fost ea numită de a lungul timpului (Abia zilele trecute am citit asta pe wiki aiurea, căutând total altceva…). Deh, coincidențe…

Pe 15 Iunie am avut prima menstruație nedureroasă, curată, care mi-a lăsat naibii, în sfârșit, poalele la locul lor, nu, nu, în cap, exact! Am luat totuși o pastilă de frică, am zis că nuuu-s eu fraierăăăă, că mă păcălește și n-aaaam să mă las eu așa de ușoooor, nebuuunooo!!

Pe 10 Iulie mi-a venit din nou. Nici n-am simțit. Nici n-am știut!.. (până și calendarul a stat în loc, a uitat să mă anunțe “Aloooo?! Vine ciclălăuuul..!!!”)… Și nici acum nu știu că eu am făcut vărsare de sânge la propriu, pentru a doua oară în două treimi din viața mea, fără dureri, fără pumni de cheaguri și fără să mă târăsc prin casă după un pumn de pastile și niște apă. Știu că sună scârbos, dar mai știu și câteva femei, nu puține, de fapt, care înțeleg prea bine despre ce vorbesc. Fetelor, nu ovarele sunt de vină, ci mintea. Atât. Care ne-a repetat, din ce-a moștenit, auzit, memorat, scornit, nutrit ea următorul lucru: Simt o FURIE continuă față de mine. Nu mă suport, nu-mi place nimic din ceea ce sunt, nimic din ceea ce fac, nu-mi place nici cum arăt. Aka. FFF.

De unde știu? Nu, nu mi-am propus niciodată “să scap de aceste dureri!”. Doar le-am acceptat, le-am SIMȚIT și-am TRĂIT ce-am simțit. Numai că, între timp, în timp ce am SIMȚIT și am TRĂIT ce-am simțit, am început să studiez, printre altele, și sursele celor simțite și trăite așa, mai… supărătoare. La mine, dar și la ceilalți. Și-am concluzionat că, pentru a elimina cauza durerilor mele, trebuia doar să “caut să accept cine sunt eu acum, conștientizând că, odată ce fac asta, pot oricând veni asupra mea cu îmbunătățiri.”.

Și-am reușit. Chiar înainte ca, apropo de tehnici, o clientă de-a mea, care a început să studieze tehnica vindecării prin ciocănituri, să-mi propună să fiu cobaiul ei pentru… da, da… durerile mele menstruale. Dar n-are nimic, i-am zis că mă poate “lucra” la trac, dacă vrea.

Unde stau problemele noastre, de fapt? Ca bizamul, sub apă, sub frumoasa reflexie a soarelui. Sub minciuni, iluzii și realități văzute prin filtrul minții. Sintetice.

Problema nu stă în ce și cine din fața noastră ne face să simțim FFF. Nu, nu efectul e de vină. Nu simptomul. Ci cauza. Care e în noi. În MINTE, mai exact.

Problema nu e că ne dorim un ideal de la viață, de la relații, de orice natură ar fi ele. Problema e că noi desenăm acest ideal pe care-l punem în perete ca o țintă, fără să conștientizăm și că, de cele mai multe ori, în el am pus exact ce lipsește din noi, înainte de orice altceva. Și când se întâmplă, prin cine știe ce împrejurimi, să-l întâmpinăm, nu prea știm ce să facem cu el. Ba mai mult, îl percepem ca pe ceva care ne face să simțim FFF, nicidecum nu-l îmbrățișăm cu bucuria că, în sfârșit, am atins idealul mult visat!

Pentru că teoriile par ele că se pupă, pare, dintr-o dată, că ne-am întâlnit prietenul perfect, partenerul perfect, blocul perfect, candidatul la președinție perfect – reflexia frumoasă a soarelui în apă, dar… practica… FFF. În practică simțim și resimțim că lucrurile-s taman un picuț cam pe dos.

Pentru că prietenul încă ne dă, doar ca, mai apoi, să ne ceară înapoi. Partenerul încă ne dă, doar ca, mai apoi, să ne ceară înapoi. Asociația de bloc încă ne dă, doar ca, mai apoi, să ne ceară înapoi. Statul încă ne dă, doar ca, mai apoi, ohohoooooooooo!!, să ne ceară înapoi. Cerc vicios… De ce? Pentru că ăștia toți încă suntem noi înșine.

Iar noi… noi se întâmplă ca, mai întâi, să avem tendința de-a fugi de treaba asta exact ca bizamul pe sub apă. Că ni se pare nouă că, din neant, de fapt, un inamic vrea să ne distrugă viața aka. iluziile!

Se întâmplă, de fapt, ca noi să nu fim chiar sinceri încă. Cu noi și față de noi înșine, înainte de orice și oricine altcineva. De fapt, încă gândim cu mintea și atât. Adică încă NE LIMITĂM și ne lăsăm limitați. Altfel, am ști că totul este parte constructivă din evoluție, ATÂTA VREME CÂT NU STAGNĂM. Atâta vreme cât luăm totul și nimic ca pe o continuă rețetă de a ne coace armonios și echilibrat.

Altfel… am ști că nu “șeful” prieteniei, al relației, al scării de bloc, al țării poartă vina pentru nemulțumirile și FFFurile noastre. Ba din contră, lor ar trebui să le fim recunoscători. Pentru că ne pun o oglindă în față ca să ne vedem. Ăia suntem noi, ăia din oglindă. Unii care încă vrem prietenie fără reciprocitate, futai fără trai, viață fără vătrai, când nouă încă ne e rușine să adunăm rahatul după câinii noștri pe stradă și o ascundem pe-asta încă sub argumentul pârâciosului… “oricum nimeni nu strânge!”. Sau plângându-ne că oricum e strada plină de maidanezi care se cacă peste tot. Numai că mintea noastră, da, aia care ne limitează, nu ne permite să vedem și mai departe de atât. Nu ne lasă să vedem că și noi practic ne căcăm peste tot. Și la propriu, dar mai ales cu vorbe, cu fapte, cu… gunoaie.

Iar maidanezii, că tot am zis și de ei, nu sunt peste tot din cauza statului, ci tot din cauza noastră. Pentru că statul suntem noi, de fapt. Statul e oglinda noastră ca popor. Statul ăsta este tot un partener dintr-o relație de cuplu. Cu noi. Iar relația asta stat-noi se încadrează fix la tiparul agresor-victimă, bărbatul agresiv-femeia agresată. Pe ce considerent? Simplu. Pe la colțuri îl facem albie de porci de nenorocit ce e, dar de furat furăm împreună, dar ce nenorocit bețiv și ordinar!!!, dar ce bună-i băutura când o împarte și cu noi, dar să vezi ce ne bate, auooleeeeu!!!, dar când ne bate și sare altcineva să ne apere noi sărim cu poșeta să-i dăm în cap ăluia, nenorocitul!, să ne lase bărbatul în pace!!!, că e bărbatul nostru, bun, rău, așa cum e, e al nostru!, dar ce nenorociiiiit, că ne-a bătuuuut, uită-te și tu, de ne-a învinețit, dar ne punem la masă seara amândoi așa, unul lângă altul, romantic, ne spunem rugăciunea împreună și, dacă înainte de culcare nu ne mai fute una și apoi încă una după ceafă, înseamnă că nu ne iubește…!!!…

Întreaga noastră viață este propria noastră oglindă. Și, atâta vreme cât nu ne luăm inima-n dinți să ridicăm ochii din pământ și să ne privim direct în… ochi, o s-o trăim întocmai.

P.S.1: Stiți cum e și treaba asta cu fricile și-ascunzișurile? La fel cum e și aia cu mâncărimile. Le alimentezi scărpinându-te. Le învingi ignorându-le.

P.S.2: Am scris articolul ăsta terminându-mi ceaiul aseară în balcon PE TELEFON, când laptopul meu era deschis încă cu muzică în dormitor, plânuindu-mi inițial să notez doar niște idei, ca să nu le pierd, neavând sens “să fac efortul de a mă deplasa și de a dezvolta tot în seara asta, că-s obosită, gata.”…”și lasă că dezvolt mâine pe zi și luciditate deplină.”. Îhâm… Rezultatul? Doar mai mult de corectat azi, că pe telefon folosesc doar spațiu în loc de cratimă, pe care o omit și la corecturi maxim, lăsând tot spațiu, că de, obișnuința lasă semne… Asta doar așa, că mă întreabă des lumea despre când scriu, cum, în ce condiții, pregătiri, încălziri, bla. În rest… Mai NIMIC, vorba lui Osho în cartea lui despre NIMIC de la care mi s-a tras de data asta.

P.S.3: Am și eu un FFF rămas în gânduri (apropo de gânduri, eu am program de gândit – când prind o fereastră maaaare sau un orizont inspirațional, fac o pauză și gândesc voit – asta așa, pentru dresajul minții întru EEE din titlu, în loc de FFF), de care nu reușesc să scap nicicum. Ăsta de mai jos.

error: Conținutul este protejat!!