Blog

IMG_20200426_103344-01

În urmă cu vreo doișpe, treișpe ani, am găsit un pachet de Tarot. L-am găsit, pur și simplu. Habar n-aveam ce-i aia, tot ce-am putut să fac a fost să mă sperii, să zic, ca toată lumea, că alea-s Satana, că e păcat să… nu știu ce, că suntem încercați pe fața pământului cu fel și fel de momeli. Cam ce puteam și eu la vârsta aia, pișcată de habotnicia asta generală, să gândesc. Și, deși primul gând a fost să zic “Ptiu, piei, drace!”, le-am păstrat. Dar am avut grijă să le ascund bine, bine, undeva unde nu umblam prea des, ca să nu îmi amintesc mereu că stau cu dracu-n casă.

Nu mai știu după câtă vreme, le-am aruncat la ghenă. Începusem eu să simt că ceva e în neregulă în viața mea și-am zis că o fi și din cauză că-s păcătoasă eu și mă las ușor momită de… tentații de-astea…

Chiar ieri citeam despre săgeată și om – ca să fie trasă la țintă, săgeata întâi trebuie trasă înapoi și că așa-i și omul. Și exact așa e. Și așa a fost și atunci cu mine. M-am dus puțin înapoi, în îndobitocirea asta cea de toate zilele, ca să pot să-mi iau avant mai tare.

Ca să scutesc acum din bălării, trec cu povestea la peste câțiva ani, când îmi priveam primul volum din TMS într-o librărie în București. Eram o clientă oarecare, nimeni nu știa că aia-i cartea mea, numai eu… și mă bucuram ca o idioată în lumea din sinea mea că am realizat și eu, nimeni, ceva. Când m-am plictisit să mă privesc în raft, am zis să mă mai uit și-n jur, dacă tot eram acolo. Eram pusă cu două rafturi mai sus de… multe pachete de Tarot. L-am țintit și l-am și cumpărat pe unul, ultimul din modelul respectiv, desfăcut, cutia ruptă. Așa am vrut eu, pe-ăla mi se pusese pata. Sunt atrasă, în general, de cutiile/pachetele/produsele/ghivecele cu florile/etc. cele mai boțite, pentru că pe-alea le ocolesc toți (de-asta mă pot mândri cu cele mai frumoase flori, spre exemplu, pentru că ele-s extrem de recunoscătoare că le-am dat o șansă, dincolo de “urâțenia” lor de la început).

Vorbesc mult. De fapt, scriu mult. Și-mi place să scriu din ce în ce mai mult și despre din ce în ce mai multe. Dar fac un efort și revin la Tarot. Am terminat mate-info (are legătură cu Tarotul!..). Mintea mea e mate-info. O bună perioadă de timp, când încă doar tatonam toată treaba asta cu Dumnezeu și spiritualitatea și lumea și bla, făceam pe surprinsa… Cum de un om cu mintea doar din plus și minus ajunge să creadă în… Numai că mi-am dat seama, mai târziu, că, de fapt, Dumnezeu e el în sine mate-info. Totul e conectat și calculat la milimetru. Nu există erori nici măcar de fracțiuni de secundă, nici în timp și nici în spațiu și nici în nimic..! Și nu, n-am ajuns la concluzia că totul e lipsit de sentiment. Ci că matematica este un sentiment în sine. La fel ca Tarotul ăsta. Totul este o poveste. Lumea, existența, toate care se întâmplă, pentru cunoscuți și necunoscuți, însumează o poveste, una singură. La fel cum o fac și cărțile de Tarot. Însumează o poveste. Despre parcursul omului prin viață. Toate darurile, stările, încercările la care este el supus. Toate opțiunile pe care le are. Toate variantele de rezultate pe care le poate avea, în urma alegerilor lui. Repercusiunile. A doua șansă. Tot, tot!

Ei bine, până să înțeleg Tarotul astfel, mi s-a părut îngrozitor de greu de folosit. Memoram ceva, uitam altceva. Am căutat n variante de a-l… învăța. Deși citeam peste tot că e greșit să-l înveți practic, că trebuie, de fapt, să-l… simți. Și-mi ziceam “Bine, bine, dar trebuie să și știu să traduc ce simt, nu?”. Și încercam iar, cu alt tip de cărți, alte desene, alte chipuri sau cu altele doar cu simboluri. Apăreau oricum toate, ca de nicăieri, din cele mai neașteptate surse. Din SHuri de jucării pentru copii, cadouri primite, printre altele fără nicio legătură, de la bătrâne cu care mă împrieteneam prin blocurile unde locuiam, pentru că “Ia-le, mamă, tu, că și eu le-am primit de la X și Y și Z, dar eu nici nu văd bine ce sunt, la ce mi-or mai aduce mie cărți de citit, nu știu..!”. Și m-am ambiționat să cred că există un sens. Și-n perseverența cu care mă întâlneau, și în firul poveștilor lor, care da, spre final, s-au dovedit a fi una singură.

Există dintotdeauna acei oameni cu har. Și unul dintre ei a tradus în lumea noastră această poveste simplă, sigur într-un mod și el simplu. Numai că Omul… în lupta lui pentru cu totul și cu totul altceva decât ce-i trebuie, de fapt, a luat-o și-a comercializat-o, dându-i niște somptuozitate și niște complicăciune, prin culori și chipuri și n detalii extra inutile (fapt căruia chiar îi văd și lui un sens, nu-l condamn deloc! Pentru că nimic din ce-i frumos nu se obține ușor…). La fel cum cred că a făcut și cu Dumnezeu. A fost mai simplu să “îmbrăcăm în ceva care să vândă și cu banii pe care-i facem să ne cumpărăm, pe lângă mofturi și haznale, înapoi iertarea păcatelor.”, decât să “acceptăm că doar minciuna costă bani, adevărul costă doar efort și timp.”…

Iar credința asta a mea din ce în ce mai puternică m-a făcut să-mi doresc să ajung iar la… simplitate. În toate, dar azi de Tarot zic, da. Mi-am dorit să ajung înapoi de unde-a pornit Omul cu a complica povestea. Și mi-am făcut un cadou. El e LEJA. Sau omul simplu, cu toate darurile, stările, încercările la care este el supus. Cu toate opțiunile pe care le are, cu toate variantele de rezultate pe care le poate avea, în urma alegerilor lui, cu toate repercusiunile, cu-a doua șansă. Cu tot. Simplu și pe înțeles expus.

error: Conținutul este protejat!!