Blog

DSC_0076

Ieri dimineață, când m-am dezmeticit și-am deschis telefonul, prima postare pe care-am văzut a fost asta. Distribuită de un prieten despre care, chiar cu o zi înainte, mă întrebasem oare ce-o mai face, că “nu mai știu nimic de el de mult..!”. Mi-a răspuns practic, chiar dacă indirect, el postând foaaarte rar câte ceva. Mi-a răspuns cu o melodie care, originală, e cântată de același care cântă și melodia asta. Și asta… Același care se întâmplă să fi fost coleg de grădiniță cu fix una dintre prietenele mele apropiate, fapt descoperit de mine destul de recent. Prietenă care fix anul trecut, fix de ziua mea – ea nu știa pe-atunci concret nici când e ziua mea, nici că aș fi călcat vreodată pe unde era ea – în timp ce eu încă locuiam în Sibiu, îmi cumpăra din Bucovina, mai exact din Suceava, de fapt, și mai exact din Vama, un ou pictat cu niște detalii și-o culoare despre care n-are rost să vă mai povestesc, doar credeți-mă pe cuvânt că-mi completează tabloul tuturor coincidențelor de până acum perfect.

Îmi zic un simplu “Da, încă o variantă pe lângă toate celelalte.”. Despre melodie, da… Apoi vine reclama la Pepsi. Pepsi pe care-l pomenisem tot cu o zi înainte, că n-am mai băut de vreo câțiva ani, dar îl beam eu în anumite perioade din lună când mi-aș fi băgat cafeină și ciocolată și-n suflet. Apoi mi-o trimite și prietena mea. Pe reclama la Pepsi, da.

  • Stai liniștită, o știu. Nu de mult, chiar de-adineauri. Și am mai dat de una, varianta medievală. Merge cu cetatea.

Țin trei ședințe bam, bam, bam..!, ies cu guranca, găsesc un șeptar de inima roșie. Dacă ar fi fost să adun toate cărțile, fiecare cu semnificația ei la momentul respectiv, pe care le-am găsit pe străzi, de-a lungul anilor, cred că cu asta aș fi făcut de-un pachet. Nu știu cât credeți voi în semne, dar despre mine trebuie să știți că am crezut cam 0. ZERO adică. Până când chiar ele mi-au scos ochii ăștia frumoși ai mei albaștri…

… mi i-au înviat și mi i-au înfipt înapoi în cap, ca să văd ce e, de fapt, de văzut cu ei. Nu vă plictisesc cu asta, că am altele pregătite.

Am adus guranca înapoi acasă… și de-aici începe, de fapt, calculul real. Plec în oraș. De ce? Păi de ce? Uite-așa. Pe drum am găsit și-un motiv. Să-mi cumpăr săpun, că nu mai aveam. Dau în drum de vitrina cu fotografii și aparate foto vechi. Alt pitic de-al meu și ăsta…

În timp ce-o fotografiez, văd un fraier – îi zic fraier că-l cunosc și-mi permit – care oprise mașina în mijlocul drumului, dar mai îndărăt așa, vezi, Doamne, să nu-l observ că-i acolo și că se uită, ca și-n alte dăți, de altfel, când m-a mai zărit el pe stradă, după cum i-a fost ordonat, să vadă ce fac, încotro și cu cine – fraier și pentru că chiar este, dacă el crede că vitrina nu oglindește bine și lateralele mai îndepărtate. Cu ocazia asta, vreau să-i salut pe cei care nu mă înghit, dar care mă urmăresc și mă citesc. Și să le mulțumesc. Și să le spun că n-am ochi numa-n față. Închid paranteza.

Intru la magazinul de unde mi-aș fi luat săpun, având înainte două doamne cu două rețete de comandat. Adică de dictat. Două coli A4, față-verso. Mă scuz la tipa care vinde și plec. Mă duc la mine-n cartier, la Lidl. Au săpun și-acolo. Vegan de-ăla cu chimicale, dar n-am chef să stau acum și, ce să zic, mi le asum.

Pe drum înapoi, fac un ocol până la pâine. Am pâine acasă, dar să-mi iau totuși ceva. Nu mai aveau mai nimic, dar mi-am luat doi covrigi, uscați și ăia. Merg, merg, mușc din covrig, în modul grotesc cum mănânc eu doar la mine-acasă, uitând că sunt pe stradă, când… de la distanță, îmi atrage atenția un puști. La o căsuță de-asta de cafea-to-go. Mă întreb de ce și-ar cumpăra un copil de vârsta lui cafea, dar, în același timp, mă apropii suficient cât să aud că vrea doar un shake de banane. Soacră eu, nu el.

  • N-ai un leu? Că n-am să-ți dau rest.

Trec pe lângă, întrebându-mă de ce oare oamenii ăștia care servesc contra-cost niciodată nu au grija casei de marcat, să aibă-n ea bani mereu și din toate felurile. Apoi îmi amintesc că mi-am luat doi covrigi, nu trei, cât aveam eu mărunt de-un leu, deci am eu un leu. Și mă întorc. Puștiul se îndepărtase deja câțiva pași de căsuța cu cafea, dar nu știa încotro și ce să facă. A dat să plece, dar l-am prins de mână, i-am făcut semn să miște înapoi la shake, că de spus nu puteam, mă reținea bucata de covrig din gură, i-am întins băiatului care servea leul din portofel, i-am mulțumit făcându-i un semn din bucățile de covrig rămase-n pungă-n mâna cealaltă și-am plecat mai departe la ale mele.

  • Mulțumesc!!!

Nu m-am întors să-l privesc atunci când i-am spus “Cu plăcere!”, nu de alta, dar știam deja că era cel mai frumos puști pe care l-am văzut vreodată. Și n-am vrut să-l stânjenesc mai mult decât o făcusem oricum deja. Nu-mi place să stânjenesc copiii și nu-mi plac nici oamenii care o fac obsesiv și voit. Avusesem timp să-l studiez eu când m-am apropiat. De-un bun simț impecabil, ca ieșit de nicăieri, vizibil de la distanță, prin simpla lui postură, blond, ochi căprui, freză de viking, fără să iasă însă în evidență cu ea. De-o naturalețe de-aia… altcumva. Da, eu dac-ar fi să fiu, aș fi mamă de băiat sigur. Așa simt și mi s-a și zis mereu, mai ales din direcțiile mele astea mai oculte. Și de o gagică, două mi s-a zis, ce-i drept, dar pentru ele tre’ să-l am pe-ăla cu p****-n barbă, știți voi… Și, dacă nu știți, căutați pe internet despre bărbii și copii.

Am ajuns, într-un final, și la Lidl. Aglomerație de ziceai că vine Crăciunul. Eu… parcă îmi calculam viteza pe-agale printre oameni pe raioane, așa de la șpațir mă credeam, în toată agitația aia. Și de-aaaaia, și de-aaaaaaaaiaa, hai și de-aaaaaaia, chiar dacă mai aaaam… Și m-așez la casă. La coada care ținea până la jumătatea raionului, că m-am uitat eu să văd. Și când m-am întors înapoi cu ochii spre casă, am nimerit ochi în ochi cu o parte a mea de… nu știu încă, destin sau iluzie..?

Ultima, spre exemplu, aia care-a durat șaptișpe ani, s-a dovedit a fi o iluzie. Iar întâlnirile din ea tot la fel au avut loc. Brusc și mai întâi cu partea dură și-abia apoi cu partea sensibilă. Deci acum eu să cred..? Ce-i drept, la aia m-a ajutat și mama. Muuult chiar..! Căreia țin, de asemenea, să-i mulțumesc și-aici. Și sper, într-o zi, și față-n față. Vreau să știe și mama mea ce i-am spus și prietenei mele care a fost la grădi cu ăla de cântă și de-am zis de el la început, aceeași prietenă care mi-a trimis chiar în timp ce începusem să scriu ce scriu și acum, ca să vedeți și niște coincidențe în timp real, fix asta…

Că, dacă n-ar fi fost ea, mama, așa cum a fost, nici eu n-aș fi acum ce sunt. Șaptișpe ani de iluzii înseamnă mult timp, da, știu, nici eu nu i-aș mai repeta, decât dacă poate mi i-ar adăuga Dumnezeu la cât mai am de trăit și mi-ar dubla și experiența de viață obținută din ei. Dar… cert e că, în timp ce au fost, așa cum au fost, eu am devenit așa cum sunt acum. Și-s chiar mândră de mine.

Ce vreau să vă mai spun este că am mai văzut un film azi.

Tot cu baseball, da. Nu de alta, dar, în primul rând, era cu Kevin Costner – mmrrrrrrrrrrrr…! – și-n al doilea rând… pentru că viața – bine, și Osho, cu Cartea lui despre femei din care e și paragraful ăsta…

… m-au învățat să înțeleg, să accept și să urmez ceva anume. Ceea ce SIMT. Și m-au împins, ori de câte ori am întors spatele, am închis ochii, am încercat să neg sau să uit… să MĂ mint… fix într-acolo de unde în mine a rămas ceva viu. Ca să TRĂIESC până la capăt totul. Indiferent de care capăt o fi… Deloc sau poate de-ăla pentru totdeauna, în sfârșit..!

Așa că acum obișnuiesc, ca să trăiesc ce simt, să-mi bag în venă tot ce are legătură cu ce simt. Până când simt eu că e gata, ori, ori. Am reușit să depășesc de ceva vreme frica de adevărul ăla “negru ca dracu’”, care vine și spulberă iluziile. Mi-a luat destul, dar am reușit. Și nu doar că acum accept ca ceea ce simt să aibă legătură cu o altă posibilă iluzie, dar și îmbrățișez asta. Pentru că așa… sigur nu mai sunt șanse să pierd alți șaptișpe ani cu ceva ce-aș fi putut elucida în săptămâni, poate chiar zile, cu ceva mai mult curaj. Doar așa pot ajunge să simt atingerea realității, după atâtea și-atâtea mâini trecute prin golurile iluziilor.

Așa cum zice și Kevin Costner în film. “Dacă dai tot și faci tot, nu mai contează dacă câștigi sau pierzi, atâta vreme cât ai riscat totul și te-ai străduit la maximum. Și am făcut asta. Atât în viață, cât și în joc.”.

Așa că… mai vreau o zi de vară. Doar atât. Pentru că simt ceva pentru care n-am dat tot și-mi pare rău.

P.S.: Între scriere și publicare am făcut o pauză de bere cu niște prieteni, la terasa unde-mi făceam veacu’ și-n copilărie, unde am luat-o și pe guranca, ea, foarte amabilă și atractivă cum e, trăgându-mi alt puști în cale, de data asta nu la fel de “cel mai frumos” ca cel de ieri, dar măcar unul chiar de vârsta mea, patru ani adică. Da, și eu tot atât am, doar că dintr-un trei și dintr-un unu. Puști cu care am avut o discuție foaaaarte lungă și interesantă, în care am răspuns la foaaaarte multe “Da’ de ce?”uri și din care am aflat că pot, cu foarte mare ușurință, să cumpăr pentru cățea o pătură cu aer rece de la americani, chiar dacă eu nu suport SUA, trimițând “pe un om, foarte departe, cu bani după el, după ea!!”. Nu de alta, dar are blană și “e încă foarte vară afară și îi e și ei foarte cald…”… Deci cât încă e foarte vară afară, da, mai vreau o zi din ea. Doar atât.

error: Conținutul este protejat!!