Blog

Mona Lisa Smile

Azi dimineață m-am trezit și mai devreme decât o fac de obicei. Din cauza… sau cred că datorită unui vis. Legat de celălalt de acum două zile. Legat și ăla de celelalte două de anul trecut și de acum douăzeci de ani, da. Îmi place să repet lucrurile la fel de mult cum îmi place să-mi scriu ședințele cu clienții și clientele mele, abia apoi, dacă mai e loc și rost, să mai și vorbim. Pentru că repetiția, în timp, dezvăluie noul. Din vechi, da. De fapt, ne ajută să (re)cunoaștem.

Am apucat răsăritul. Nu știu de ce, dar mi s-a părut cel mai… curat răsărit din viața mea de până acum. Posibil ca visul meu să mă fi făcut puțin subiectivă. Din nou. Dar trec peste și mă bucur, obiectiv, că am mai mult timp liber să… nu știu ce, ce-o fi, până la ședința de la zece. Ședință pe care am avut-o cu unul dintre cei mai “ușori” clienți ai mei. Ba după ce-am terminat ședința, chiar m-am gândit că lucrul este mai la trap cu bărbații decât cu femeile. Și nu se întâmplă asta doar pentru că eu îs femeie și ei bărbați, ci doar pentru că ei sunt bărbați. Extrem de realiști și practici. Ei iau problema și-o rezolvă. Nu o învârt pe toate părțile ca noi, nu o neagă vreo ceva vreme înainte s-o accepte, nu mai zic apoi până s-o și înțeleagă și să se mai apuce și de ea…

M-am bucurat și de asta, la fel ca de răsărit. Și ca de vis.

Obișnuiesc ca, după fiecare ședință, să fi uitat din secunda doi tot ce-am abordat. M-ajută mintea, uită ea tot oricum, și să vreau eu să nu. Însă, fără să conștientizez pe moment, am ținut minte ceva din ce clientul meu mi-a scris, printre ale noastre tematice.

“Apropo, nicio legătura cu sesiunea de azi – poza de ieri de pe FB chiar arată foarte bine, aș spune un fel de Mona Lisa Smile.”.

Am ieșit din casă cu ceva treabă. În timp ce merg pe stradă, gândesc mult – probabil pentru că și merg mult pe jos, îmi dă timp. Obișnuiesc să analizez. Să reanalizez. Să iau, să reiau. Să planific. Să mă inspir. Apoi notez. Și la fel am făcut și astăzi. Cum ajung înapoi acasă, primesc de la talentata mea colaboratoare pe parte de desen mesaj cu încă o parte din plantele ce vor apărea în cartea mea despre beneficiile plantelor de anul viitor. Pe lângă ele însă, spre deosebire de altă zi, mă întreabă spre ce mă mai îndrumă inspirația zilele astea. Fac ochii mari inițial la telefon, dar apoi zic na, intuiția bună. O are din plin oricum, n-ar fi prima dată când mi-o arată, deci n-ar trebui să mă mai mir atâta..! Nu-i spun prea multe, că nici eu încă nu înțeleg prea multe. O anunț doar că are legătură cu și cu și cu… și “mai ții minte că..?” și cu și-apoi îmi văd mai departe de-ale mele. Adică imediat mănânc și-apoi ies cu guranca la plimbare. Arșiță, cred că prima zi din vara asta de arșiță la Suceava..! Dar mă las condusă fix azi, în toiul zilei, pe arșiță, de gurancă… pe câmp! Unde gol și liniște… Și-mi vin alte idei. Și-ncep să mă întreb… “Oare fratemeleu de la tipografie ar zice iar că-s nebună, dacă vin și cu ideea asta?”. O notez și plec, că leșinată și eu, leșinată și guranca, deși ea ar mai fi stat până la moarte de insolație, câmp să fie! Și mă sună. Cum cine?! Fratemeleu de la tipografie!

  • M-ai sunat cu vreun motiv anume..?
  • Nu, nu, doar așa, aiurea. De ce, trebuie să te sun doar când am motive?
  • Îți spun eu că ai mereu motive, dar nu le știi tu întotdeauna.
  • Ia uimește-mă… Ce idee mai ai..?!
  • Crezi că ar fi posibil să…
  • Dar de ce ai vrea să..?!???
  • Așa. Că așa simt eu. Ar fi posibil?
  • Orice e posibil. Și, dacă nu e, facem să fie.

Ajung acasă. Ori o dau, ori o dau, una din două. Așa că îi scriu talentatei…

  • Mai ții minte proiectul ăla amânat?
  • Da.
  • Îl reluăm. Pe jumătate și jumătatea rămasă puțin altfel.

* Jumătatea aialaltă e la alt talentat de-al meu, de data asta de fotograf.

Ne punem de acord, eu cu desenatoarea, îi dau e-mail cu detaliile și… Îmi amintesc brusc… “Mona Lisa Smile”. Mă uit la fotografia mea de ieri. Daaa, era ceva mister parcă în jurul zâmbetului Mona Lisei..! Dar cum eu nu țin minte ‘cultură generală’, trebuie să caut atunci, pe moment, din nou și din nou și din nou. Și caut. Și găsesc. Tehnica sfumato, la care nimeni nu l-a întrecut niciodată pe da Vinci. Atunci când o privești direct pe Mona Lisa, linia gurii ei e orientată în jos. Dar, pentru că ochii privitorului se îndreaptă imediat și-n alte direcții, pentru a studia și celelalte trăsături ale ei, colțurile gurii par atunci să urmeze o linie ascendentă, lăsând astfel impresia că zâmbește. Un zâmbet ce poate fi observat doar indirect. Mă uit iar la fotografia mea.

Și revin în sfântul Google la rezultatele căutarii mele. Și-l văd..!

Mona Lisa Smile – film din 2003. Nici nu mă uit la trailer. Și, deși în capul meu se învârt contabilă-acte-plante-scrie-semnează-sună-bancă-alte acte în mod repetat, asta nu mă împiedică să prind din prima că pe ea, pe Julia Roberts, în film o cheamă Katherine (și e profă de Istoria artelor) aka. proiectul amânat/refăcut acum pe jumătate – refăcută și aia – de care ziceam mai devreme a pornit de la o carte de poezii care ar fi trebuit să se numească “Povestea Katharinei”.

“Să-mi trezesc spiritul prin muncă grea și să-mi dedic viața cunoașterii.”…

KA și ‘suflet’.

Scoate omul din ‘discursul’ lui mot-a-mot învățat ca să vezi cine e, de fapt.

Limite-limitare-autolimitare-văzul dincolo de ele.

Și eu aș fi ales frezii în loc de margarete și fără lămâițe, ce-i drept…

Traumă-control-manipulare-răzbunare-conștientizare-trezire.

Lupta pentru aparențe și pedepsirea adevărului.

Educație despre comportamentul pe care femeile să-l aibă față de soți..!!! WTF??!?

“progresistă”, “avangardistă” șiiii… așa am aflat și eu ce înseamnă “subversivă”, cuvânt care, de asemenea, mă caracterizează din plin. Pentru că nici eu nu suport să fie toate “potrivite” doar pentru că așa sunt dictate de… oricum tot niște oameni ca noi, cu slăbiciuni, traume și alte probleme. Doar ca să ne dea falsa senzație de ușurare, pentru simplul fapt că nu mai e nevoie să gândim noi, când, nu-i așa, au avut alții grijă să le gândească pe toate “potrivite” în locul nostru. Ha! Haha! Ha… Nu prea.

Rivalitate între femei.

Omul la beție are curaj și zice adevărul.

Îmi plac hainele, dansurile, muzica.

Tradiționalism și constrângere.

Căsnicii de formalitate, aranjate. Efectele..!!?

Cererea în căsătorie. Refuzul. Motivul. Și-aici fac o mică paranteză cu câteva detalii de adăugat la notițele mele – da, eu văd filmele cu foaie și pix, mai ales când îmi sunt sugerate astfel. Sunt toată Julia Roberts din film. De la nume, până la reacția ei la cererea în căsătorie și dincolo de ea. Și mai sunt și altundeva în film. În relația mamă-fiică, o să înțelegeți voi care. Da-n TOATĂ!

Tupeu când mami e directoare. Ah, și-aici mai vreau să adaug ceva. Ceva ce tot astăzi mi-am reamintit cu drag, în ciuda aparențelor. Acum douăzeci de ani am ajuns într-un loc unde nu trebuia să fiu, de fapt. Am ajuns acolo în locul altcuiva, care fusese pedepsit astfel pentru că a făcut o năzbâtie la adresa mea. Mama băiatului era directoare la școala unde eu eram clasa a patra pe-atunci, iar el a cincea. Pentru ca mama mea, cu pilele ei, să nu dea foc școlii cu inspectorate și altele, doamna directoare s-a gândit că merge de-o înțelegere. Bineînțeles că între părțile de același rang și înțelegerile merg de minune, nu? Așa am ajuns, unde credeți..?!.. Într-o tabără, da, dar direct între șacali, că băiatul era, de fapt, cel mai inofensiv din gașcă, scorpiile fiind, de fapt, chiar acolo, cu mine. În tabără… – vezi Prea târziu..! Da, o întâmplare aparent neplăcută, nu?.. care ar fi trebuit, în mod normal, să-mi lase o traumă, dar care mi-a întins înainte douăzeci de ani cu ceva de nedescris de frumos, purtat cu mine clipă de clipă. Până în momentul ăsta. Și-n următoarele care vor veni. Am închis paranteza.

De ce nu e măritată? Să-mi fie iertat. Deschid iar alta și mai mică. Pentru că… nu e măritată. Pentru că n-a SIMȚIT. Și pentru că n-am fost dispusă să fac compromisuri, ca să fiu și eu măritată așa, de dragul lumii. Pentru că și eu vreau să pun capul pe pernă măcar liniștită, dacă nu e chiar mereu dat să fiu în culmea fericirii de una singură. Gata, am închis-o, gata.

Fericirea din fotografii vs. “fericirea” din viața reală.

Oglindirea în exterior.

Nu întotdeauna zâmbetul înseamnă și fericire.

“Important e să nu spui nimănui.”.

APARENȚELE ÎNȘALĂ.

“Nu sunt binevenită în casa ta.”!!!!!!!

“Fără compromisuri”.

Lașă, hoinară, fără scop.

Adevărul dincolo de tradiții, dincolo de definiții, de imagini.

Șiiiii cam atât. Aud deja blestemele gurancei, îi e foame și se și pișă pe ea. Și n-am nici mâncarea gata, și nici cum, evident, să ies încă cu ea la pișătoare.

E haos ce-am scris, dar în haos trăim, nu? Important e să vedem dincolo de el, pentru că în toate există un scop. Și din toate, conștientizate, e de curs o cale înainte. De nedescris de frumoasă!!

Mulțumesc pentru compliment, clientule, că uite unde m-a adus..! Mulțumesc pentru ce faceți pentru mine, desenatoareo și tipografio și fotografule, însă… ÎNSĂĂĂĂĂ… Țin să le mulțumesc, mult mai mult decât vouă, că na, rangurile-s ranguri… doamnei directoare a școlii mele generale și fițoasei care și-a pus colegul de clasă să facă ce-a făcut atunci – eu am aflat de întâmplare tot anul trecut, în preajma viselor de mai sus. O uitasem, cum uit eu tot… Fără voi n-aș fi avut ce mânca! Dar, mai ales, ce simți și iubi.

P.S.: Sunt curioasă dacă voi o să vedeți coloseumul în film. Pot să dau un indiciu. E de două ori în aceeași secvență. Da, iubesc Roma. De-asta și zic. Dar… “coincidențe”..!

P.S.2: Femeila sunt duse cu capul.

error: Conținutul este protejat!!