Blog

IMG_20200630_112341-01
  • Mă sperie calendarul meu pe săptămâna viitoare.
  • Ești aglomerată rău?
  • Sunt liberă.
  • Păi și ce, nu-i bine? Mai faci și tu o pauză.
  • Se mai întâmplă ceva. Se mai schimbă ceva. Sau apare ceva. E ceva…
  • Ce..?
  • O să aflu săptămâna viitoare. Mereu mi se lasă agenda liberă atunci când e, de fapt, în prealabil stabilită ca fiind plină deja.
  • Nu înțeleg…
  • După ce-o să aflu eu, o să afli și tu, taci.

Eu cu una dintre prietenele mele, la telefon, săptămâna trecută.

Luni. Îmi comand niște cărți recomandate de un prieten. Îmi cumpăr iar niște haine și ceva de încălțat, că m-am tot debarasat de cele vechi, fără să mai pun la loc, până am rămas practic în fundul gol… Bun, șiii… Altceva? Până după-amiază, nimic. Cu nu mult în urmă, mi-am rugat o altă prietenă, care-mi găzduiește biblioteca la București de hăhăăăt, să-mi trimită niște cărți dintre ele. Unele citite, altele încă nu. Alese involuntar, jucându-mă cu “ustensilele” mele de măsurat la care tot lucrez de câțiva ani. Mai trece puțin din Luni, tot nimic. Îmi zic “până mă prind și până ajung cărțile comandate, zic să fiu de bun simț și să onorez una necitită dintre alea ale mele, pe care deja le am.”. Și ca să mă las cu totul în voia sorții, “prima care e în raft, pe-aia o citesc.”.

Paranteză, tot pentru Luni. Prietena care-mi găzduiește cărțile și care, în paralel, are un folder special unde salvează, notează, adună, așa, ca reper, coincidențele din viața mea, din ce mai prinde ea din zbor de la mine, “ca să le ai tu mai încolo în întreg filmul, pentru când o fi, dacă o fi…” (eu aș înnebuni, pur și simplu… ar însemna să fac doar asta, dacă m-aș apuca să și notez amănuntul în care se așterne practic totul acum în calea mea) îmi trimite în a doua parte a zilei un fișier unde a notat toate spusele unei tipe dintr-un curs online la care a participat “pentru că erau întocmai cuvintele Cătălinei!”.

Sar puțin. Pe la pagina 21 din Karma și Cauza mi-am dat seama că fotografiasem, pentru a posta în articol, 80% din ce citisem. Am zis “Lasă că mai cern eu din ele, la sfârșit.”. La sfârșit… adică astăzi, Miercuri, mi-am dat seama că am citit fotografiind încontinuu. Deci nu pun niciuna.

Și da, știu că pare că au trecut trei zile din săptămână în care n-am făcut nimic. Pentru alții. Dar am făcut pentru mine. Pentru că la sfârșitul cărții, pe care, de pe la jumătatea sau poate chiar mai devreme, am citit-o nemaiputând să stau jos, ci făcând ture, ture prin casă, m-am dus la baie, m-am privit în ochi, mi-am pupat mâinile și mi-am zis atât “Ai fost o deșteaptă. Acum doar ți se confirmă prin toate cele.”.

Revin din săritură. După cum i-am spus, nefiind asta oricum prima ocazie să fac asta, și prietenei cu biblioteca, imediat după ce am citit (pe diagonală, că mot-a-mot nici n-a fost nevoie – într-adevăr erau întocmai cuvintele mele) fișierul în care ea notase de la cursul urmat, pe mine nu m-a învățat nimeni ceea ce fac astăzi. Pe mine m-a învățat CEVA toate astea. Ceva ce se găsește în interiorul meu. Adesea am numit CEVAul ăsta intuiție, alteori instinct, suflet, vână și nici nu mai știu cu câte altele l-am mai corelat, de-a lungul timpului. Mie toate lucrurile pe care astăzi le fac mi-au fost dictate din interior, de o voce pe care n-am auzit-o niciodată cu urechile și nici măcar cu mintea. Ci cred că doar cu… credința mea pătimașă de copil naiv și credul și dornic de BINE ce-am fost de când mă știu.

Așa am încetat să-mi ascult părinții.

Așa mi-am făcut primul tatuaj – o pasăre Phoenix – când aveam doar vreo cinșpe, șaișpe ani, pe care ulterior l-am înlocuit cu niște flori de cireș. De la care s-a molipsit și mâna mea DREAPTĂ cu un scris care spunea așa: Pentru cei pe care îi iubesc. Care s-a transformat, în timpul furtunilor cele mai urâte din viața mea, într-o fată stând cu spatele la TOT, inclusiv la ea (la mine), cuprinsă de-un cumul din fulgere, întuneric, dar și senin și soare. Și fluturi. Tatuaj pe care mi-am dorit, după alți ani, să-l îmbunătățesc aducându-i niște stele în întunericul nopții și pe unul dintre cei doi îngeri ai mei plecați la ele. În același timp judecându-mă pe mine aia încă din prima zi când mi-am băgat tuș sub piele. Dar nici măcar asta n-a fost degeaba. Pentru că, încercând să mă ascund în rușinea mea, am descoperit tainele rochiei lungi, vârtejul sexului feminin și energiile lui, acoperămintele femeii și scopul lor, dezgolirea aparte și frumosul ei.

Am încetat astfel să… mă mai judec, pentru că mi-am dat seama că, de fapt, din greșeli învățăm. Mot-a-mot asta. Ăsta e scopul lor, să ne învețe. Și să ne aducă în punctul de-a ne dori să corectăm, acolo unde mai e loc, sau să dărâmăm pentru a reconstrui mai BINE, acolo unde efectul deciziilor noastre anterioare a fost fatal.

Așa… am încetat și cu școala clasică.

Așa am încetat să mai consum sânge și orice se trage din și până la el.

Așa am încetat să mai ascult lumea.

Așa am încetat să… mă mai tem. De oameni, de judecata lor. De trecut, de viitor, de istorie, de prejudecăți, de neînțelegere. Mai ales, de singurătate.

Așa am încetat să mai țin urechile deschise pentru “e prea târziu, ca să mai fie BINE.”. Și-am început să lupt cu TOTUL pentru BINE. Prin niște metode, ce-i drept, pentru care de prin Evul Mediu timpuriu până prin secolul al XVI-lea aș (oi) fi fost arsă pe rug. Prin ceea ce numim conștient “vrăjitorie”, acuză însoțită, pe vremuri și nu numai, de “erezie” (da, m-am dezis de instituția de tematică). Prin ceea ce numim toți cred, însă majoritatea fără să discernem și asupra realei semnificații, SUBCONȘTIENT (și puterea lui). Prin energia aia care există, chiar dacă nu se vede, și care transformă totul, inclusiv pe noi, după cum este ea coordonată. Cu voia sau fără voia noastră. Cu buna noastră știință sau cu buna (adesea reaua) știință a altora sau fără și cu sau cu și fără – în funcție de cât de conștienți devenim de… subconștientul ăsta. Cam la fel de răsucită și alambicată poate părea și cartea asta pe alocuri, până și mie, deși mi-a sunat totul nu cunoscut, ci parcă extras cu totul din firea mea, mi-a fost greu să înțeleg unele lucruri și-a trebuit ca unele rânduri să le recitesc de cel puțin trei ori. Însă merită. Din plin. Absolut fiecare experiență (re)descoperită/(re)trăită/corelată/(ne)cunoscută (ÎNCĂ) din ea.

Pentru că am sărit peste Marți (deși nu prea, pentru că Marți energetic – sau vrăjitorește vorbind – e, de fapt, Joi, dar asta-i altă poveste…), o clientă, cu care lucrez (energetic – sau vrăjitorește vorbind) de peste un an deja, mi-a scris, în sfârșit, “În sfârșit, pot și singură! Funcționează și la mine! Au încetat să-mi mai facă rău! Pot și singură!” și mi-a trimis o fotografie cu niște mături, întrebându-mă dacă asta înseamnă că e pregătită să-și cumpere și ea una.

  • Nu, sora mea, în zilele astea, noi, vrăjitoarele, trebuie să fim mai subtile de-atât, ca să o scoatem la capăt cu toate. Nu de alta, dar nu știi niciodată, la politicul de-acum, când li se scoală să readucă și pedeapsa cu rugul la modă. Crinolina nu vezi că deja e din nou în trend?!

P.S.: “LUMEA ne vorbește în permanență, dar oare toți aud glasul ei?”.
P.S.2.: Astăzi s-a notat în caietul meu MAGIC, țineți-vă, “Școală de VRĂJITORIE”. Deci am aflat și ce am de făcut săptămâna asta. Alte planuri… Planuri, schițe și planuri noi.
P.S.3: Nu există protecție în fața RĂULUI, TENEBRELOR, MAGIEI NEGRE și cum mai vreți voi să-i spuneți, alta în afară de BINELE din noi. Restul, ceea ce vânzătorii de top au adus la rangul de protecție, sunt doar niște accesorii. La fel cum sunt cerceii. Ca să dea bine, tre’ să-i porți la un cap. Problema rămâne unde nu e cap… Vai de picioare, cum scrie și-n cartea asta pe undeva.

error: Conținutul este protejat!!