Blog

Final poveste

Sau… “Viziunea mea asupra tuturor problemelor este următoarea: dacă există ceva, aprofundați acel ceva, intrați adânc în el, până când îi veți găsi miezul. Fie veți descoperi atunci o comoară, fie veți constata că nu există nimic. În ambele cazuri se poate spune că v-ați îmbogățit cu ceva. Dacă ați descoperit o comoară, bogăția este evidentă. Dacă nu ați găsit nimic, cel puțin nu mai sunteți interesat de ceea ce nu merită.” – asta citeam, în urmă cu doar câțiva ani, sub atingerea brizei, pe iubitul meu mal al mării, dintr-o carte de-a lui Osho.

Din convingerea că “Povestea vieții mele este cea mai frumoasă dintre toate!”, în urmă cu doi ani, am început s-o scriu. Îmi doream foarte mult să ajung să o împărtășesc cu cât mai multă lume, pentru că o vedeam, pe lângă “povestea mea frumoasă”, ca fiind o lecție profundă și de folos acelora care încă mai aveau o șansă să evite întortochelile inutile și dificile pe deasupra…

Ca să intru-n subiect și să scriu la obiect, de-a lungul anilor, i-am reproșat mamei mele faptul că atunci… cândva… mi-a interzis să fac ceea ce-am simțit eu, doar pentru că ea, după principiile ei de viață, a considerat greșit ce-am simțit, alegând astfel ea în locul meu ceea ce “a fost mai bine” pentru mine. Nu mi-a înțeles niciodată reproșul… ce-i drept, nici eu n-am știut dintotdeauna să-l exprim așa cum îl aveam în sinea mea, de fapt… și s-a întrebat mereu “Dar ce-ar fi vrut, să o las să se mărite la doar paișpe ani?!”.

Pentru că probabil există discuția asta, sub aceeași formă sau o alta similară, pe aceeași temă sau pe o oricare alta, la multe cupluri părinte-copil, am ales să punctez totul scurt, dar până într-atât de departe, cu acest mic exemplu concret. Este, practic, rezumatul cărților mele de până acum, dacă stau mai bine să mă gândesc…

Abia acum îmi dau seama că, de fapt, nu, n-aș fi vrut să mă lase să mă mărit la paișpe ani, aș fi vrut doar să mă lase să fac fix ce-am citit eu, în urmă cu doar câțiva ani, în cartea lui Osho. Aș fi vrut să mă lase să fac ceea ce am reușit oricum să fac, de capul meu, împotriva ei și-a tuturor celor care au mai avut de obiectat, acuzat, comentat, de-a lungul timpului, diferența probabil făcând-o însă mult timp risipit printre degete, plus acele victime și situații neplăcute apărute bonus, dintre care multe ar fi putut fi evident evitate, dacă… toți cei implicați atunci, când aveam eu “doar paișpe ani”, ne-am fi unit într-un fir și nu într-un nod.

Știu că, la prima vedere, arată totul de parcă încă aș arunca cu aceleași reproșuri, însă departe de mine asta. Adică da, mama mea a fost departe de corectitudine cu multe, dar, în același timp, acum consider că a procedat cum nu se putea mai bine pentru mine, într-adevăr, după cum spunea și ea oricum mereu. Pentru că, dacă ea mi-ar fi permis să-mi trăiesc atunci CEVAul până la capăt, nu știu dacă la vârsta aia, aș fi știut să extrag esența, cu adevărat, a ceea ce el purta pentru mine. Iar ea, mama, n-a făcut nimic altceva decât să amâne astfel totul, timp în care eu, la rândul meu, n-am făcut nimic altceva decât să mă ambiționez și mai mult, și mai mult, până când am dobândit siguranța că pot, că vreau, că o să am.

Altfel… mă îndoiesc că aș fi reușit să descopăr totul la adevărata valoare și formă. De comoară și de nimic. Sau de nimic și de comoară. Sau de comoară din nimic și nimic din comoară.

Așa cum știu acum, când am ajuns la final. Cu toate!

Și zic asta acum… pentru că, în cele din urmă, cărțile mele s-au dovedit a fi chiar pentru mine o profundă lecție de viață, de fapt.

Pentru că “Mai devreme sau mai târziu, lucrurile pe care le-ai lăsat în urmă se întorc la tine…”… sau da, tu la ele.

Așa că, în sfârșit… sfârșit. Sau… un nou început.

error: Conținutul este protejat!!