Blog

DSC_0152
  • Cum ai convinge pe cineva care e parte dintr-o căsnicie toxică, dar cu copii la mijloc, că cea mai sănătoasă soluție, pentru toată lumea, dar, mai ales, “pentru binele copilului”, este divorțul?

Nu rar mi se întâmplă ca problemele clienților mei să găsească soluții și pentru propriile-mi probleme. Sau măcar să răscolească niște amintiri rămase acolo-ntr-un colț, deja de prea multă vreme și cu un preț pe care deja nu mi-l mai permit.

Ați văzut filmul Slumdog millionaire? Ăla în care un copil câștigă concursul ‘Cine vrea să fie milionar?’ doar pentru că drama vieții lui în sine l-a învățat răspunsurile la toate întrebările, indirect, prin întâmplările la care l-a supus?

Ei bine, primul meu gând pe care întrebarea asta mi l-a trântit în minte a fost… au fost, de fapt, cuvintele cuiva care, la un moment dat, în multe și pentru destul de mult, a făcut parte din viața mea, subiectul vizat atunci fiind același.

  • Tu întotdeauna ai răspunsuri la orice! Păcat că ai renunțat la Drept, ai fi ținut niște pledoarii de-ai fi pus toți jurații și toată sala-n genunchi..!

Când l-am cunoscut pe acest cineva din viața mea, era căsătorit încă și avea o fetiță. Cu o Doamnă care avea o relație paralelă dinaintea nașterii fiicei lor cu un alt Domn, căsătorit și el. Ăla cu doi copii la activ deja, urmați de un al treilea, în timp ce. De ce nu divorțau? “De dragul copiilor!”. Sau “pentru binele…”, cum se mai zice.

Deci toată lumea rămasă pe poziții, atât în acte, dar, mai ales, în lume… “pentru binele copiilor!”. Sună cunoscut? Și mie mi-a sunat. Și nu doar din auzite.

Nu, n-am fost căsătorită. Și aici deschid o paranteză-n paranteză. Asta pentru toți care-i întreabă acasă “de ce nu se mai mărită Cătălina odată..!?”. Ca să nu-i mai chinuiți cu întrebări de-astea existențiale, fără al căror răspuns nu se dorm nopți… nu sunt nici pe invers și nu, n-am nici țâțele la spate, chiar dacă, la o privire mai de la distanță, așa s-ar zice. Ba chiar s-a vrut și las și dovada – am zis că tre’ să trag în poză, că poate e singurul inel pe care-l pup în viața asta, chiar dacă refuzat fiind – asta ca să nu vă mai îndoiți de ei când zic că-s “doar o inadaptată și-o incapabilă să fac compromisuri” de dragul ideii de-a fi și eu în rând cu lumea, o Doamnă de-aia… în ochii tuturor. Deh, așa-mi place mie, să fiu o doamnă mai mică și într-un mediu mai restrâns un pic, și nici măcar așa nu-mi iese mereu, că-s și cam nebună, și mai și înjur câteodată. Destul de urât…

Deci n-am fost căsătorită, ca să revin. Și nu, n-am copii. Dar. DAR… am fost chiar eu, la rândul meu, copilul pentru binele căruia s-au făcut niște mișcări de genul. Am fost și eu copil într-o căsnicie care da, nu pot să zic, a avut grijă să nu-mi lipsească nimic. Și chiar nu mi-a lipsit mai nimic..! Am avut printre cele mai scumpe haine, printre cele mai bune mâncăruri, printre cele mai renumite școli la care să învăț, am avut, mai pe scurt, de toate dintre cele mai din top… Și asta nu pentru că ar fi fost ai mei mari bogătani, nu, nu, ba chiar au făcut eforturi chiar mari pentru asta, fiecare în stilul lui, cum și cu ce a putut. Fapt pentru care cred că trebuie să le fiu recunoscătoare, dar nu mai sunt sigură nici de asta. De ce am rămas sigură însă, și, pe zi ce trece, devin și mai și, este că… am avut de toate, mai puțin ceva. Ceva totuși le-a scăpat.

Mi-a lipsit… divorțul lor. Da, mi-a lipsit divorțul alor mei.

N-o să-mi lălăi foarte mult partea asta de poveste, nu de alta, dar nu-s toți implicați de față și nici să nu vă imaginați că e cu mult diferită de alte clasice povești de genul. Tot ce vreau eu să subliniez acum este că… un copil simte. Încă de mic. De fapt, nu..! Mai aleees atunci când e mic..!! Vorba uneia dintre prietenele maică-mii, vorbă adresată, bineînțeles, nu de față cu mine, că de, subiectul era că taman eu devenisem aia cam periculoasă… “Fata asta își amintește cam multe, nu crezi?”. De parcă era vina mea că aveam și ce, ha!

Am amintiri cu oameni, detalii, culori, număr de mașină, bluza îmbrăcată și o grămadă de alte lucruri și detalii despre care nici prin cap n-ar trece vreunui adult vreodată că un copil și le-ar putea aminti… încă de când aveam doi ani. Apoi trei. Apoi patru, cinci, șase… Ce-am cam sărit, ce-i drept, au fost clasele I-II (nu întâmplător vârstă de 7-8 ani, când copiii trec pe modul OM, adică minte, adică uită aproape tot ce-au primit ei senzorial din naștere și trec pe mecanic și raționament), următoarea amintire fiind din vara dinaintea clasei a III-a, când am luat păduchi de cine mai știe pe unde și-am împrăștiat, ca o darnică ce sunt de când mă știu, la tot neamul și la tot neamul neamului.

Abia de-acolo înainte a început distracția adevărată. Aia cu capul. Când am început eu să asimilez altfel, să observ altfel, să simt altfel, să rumeg, să bănuiesc, să înțeleg, să învăț să leg, dar, bineînțeles, despre absolut totul… să tac. Pentru că așa fusesem învățată. Nasoalele se țin înăuntru. Înăuntru în noi eventual, dacă se poate, nu doar între pereții casei, între noi toți ai ei, că aici sunt dușmanii din linia-ntâi doar, nu?

Numai că ghinionul a făcut ca eu să tac și… între timp, să și fac. Să tac, dar să râcăi ca găina-n mijlocul drumului, așa, pe muțeștelea, cum fusesem eu învățată că e “frumos”. Ca nu cumva să sesisez și să deranjez pe cineva dintr-ale lui, pentru că “nu-i frumos!”, “pentru că nu-i treaba ta!”, “pentru că ție nu-ți lipsește nimic!” și alte câteva “pentru că”uri de-astea.

Am avut și viața de partea mea, ce-i drept, care, la fel ca puștiului din Slumdog millionaire, mi-a oferit, puțin câte puțin, bucată cu bucată, câte-un răspuns. Mai prin câte-un șut în cur, mai prin câte-o căzătură, mai prin câte-o mână-ntinsă așa, ca de nicăieri, eu am primit tot ce mi-a fost mie cu adevărat necesar, în paralel cu tot “binele pentru copil” din lume.

Pe mine viața nu doar că m-a ajutat să supraviețuiesc, ba mi-a adus, din plin chiar, tot ceea ce nici măcar nu-mi imaginam că eu puteam, meritam, știam să primesc de la ea. Și, mai ales… de la mine.

Mulți m-au acuzat că mi-am abandonat familia. Familie care tot pe mine m-a găsit cu o bubă-n cap, mai exact aia că am îndrăznit să… zgândăresc adevărul. Și probabil, și unii, și alții, continuă să facă și una, și alta, dar acum e oricum vax asta.

Prea puțini dintre cei rămași au înțeles că eu am abandonat, de fapt, minciuna din spatele familiei. Și că am făcut asta pentru liniștea mea și-a tuturor celor care fac sau ar putea face parte din viața mea.

În ciuda durerii pentru care doar dinții mei știu cât am strâns din ei.

Pentru că… e al dracului de dureros să fii un copil care-și privește, neputincios, părinții, până cu mult dincolo de ceea ce cred ei că poate vedea un copil, până cu mult dincolo de ceea ce încearcă ei să pară. Pentru că e al dracului de dureros să le simți nefericirea din măduva oaselor lor și până-n măduva oaselor tale, să le observi, în același timp, negarea aia cretină și toate eforturile alea depuse din răsputeri pentru susținerea ei, pentru a păstra o aparență… și să-ți dai seama că tu nu poți face nimic să schimbi ceva și că mai tare înrăutățești oricum, dacă îndrăznești cumva să deschizi gura să “faci pe deșteapta!”. Te vezi așa, pur și simplu, fix între ei, dar cu sfori legate la mâini și la picioare, eventual și la creier și la gură, ca un handicapat paralizat într-o stare de confuzie totală, ba mai mult, mai porți, tot tu, și responsabilitatea cea mai mare pe umeri! Că doar pentru tine fac ei toate astea..!!!

Și știți ce continuă totuși, chiar și după ce tu te-ai decupat practic cu totul din fotografia asta sanchi cică fericită, dar din carton, să fie încă adesea al dracului de dureros? Gândul că, într-o zi, vei avea și tu copiii tăi și, pentru faptul că tu ai fost doar o inadaptată, o incapabilă să facă compromisuri, dar cu sânge-n instalație, care și-a asumat practic doar un gol și simplu adevăr… vei fi nevoită să le vorbești și lor, că de, întrebările curg la copii gârlă te miri de unde, în loc de frumuseți și altele îmbietoare de-ale vieții, tot despre un fel de divorț. Nu despre cel care n-a avut loc între ai tăi, așa cum tu ai fi considerat uman și firesc, ci despre cel forțat de împrejurări dintre tine și ei. Vei fi nevoită să le spui și lor, pe lângă poveștile nemuritoare pe care ți le-amintești cu drag de la mă-ta marea, alea din copilărie, și despre relația aia toxică, despre teatrul ăla prost, în care tu n-ai mai vrut să-ți joci rolul ăla la fel de prost, în care trebuia să te prefaci, la fel ca toți, cu zâmbetul pe buze, că ești și tu la fel de “fericită” ca ei, asta doar de ochii lumii și-ai lor și-ai tuturor. Vei fi nevoită să le spui și lor, poate încă prea devreme, despre minciună și despre cum unii aleg să o aleagă, în ciuda pierderilor atât de mari și, adesea, ireversibile.

Și mai e și sentimentul ăsta contradictoriu, dar bun al naibii… care m-a tot încercat, în ultima vreme, care mă încearcă și-acum, când scriu asta, și care, mai mult ca sigur, mă va încerca și atunci când, uitându-mă în ochii copiilor mei, le voi spune și eu mai departe… că am făcut asta, într-adevăr, întâi pentru adevăratul bine al copilului din mine, dar, implicit, și “pentru binele lor!”, doar că asta pentru mine nu va fi un paravan de care să am nevoie pentru a-mi ascunde chestii după el, ci o dorință împlinită, pe care nici măcar nu mi-am pus-o.

  • Privește-ți copiii și imaginează-ți că, într-o zi, și ei vor avea parte de căsnicia pe care tu te chinui s-o întreții acum. Gândul ăsta te face să simți că faci, într-adevăr, tot ce ține de tine pentru binele copiilor tăi?

Asta i-am răspuns clientului meu azi. Paranteza am deschis-o doar pentru aici.

P.S.: Cinevaul din viața mea de care-am zis adineauri a divorțat încă de pe-atunci – probabil chiar aș fi fost o avocată bună – iar acum e fericit cu o superfemeie și face, în sfârșit, și fix ce-a visat dintotdeauna să facă. Fetița lui nu doar că a supraviețuit divorțului, dar e și mare de-acum și va rămâne pe veci și cu imaginea, dar, mai ales, cu exemplul, cu starea, cu simțirea fericirii din oglinda tatălui ei.

error: Conținutul este protejat!!