Blog

IMG_20200724_110702-02c

Aseară m-am hotărât, schimb telefonul, gata, nu mai amân. Fiind prin centru, intru în magazin.

  • Veniți mâine, bla.

Azi dimineață pun în plan fix asta la prima oră.

  • Intru într-o conferință până la prânz, reveniți și detaliem, rezolvăm.

Am minimalizat discuția până la a părea neplăcută, motiv pentru care explic că până și asta, deși a fost o discuție vânzător-client complexă, cu piedici, scuze, amânări, o dau întru toate exemplară, profi, plăcută, respectuoasă și cum mai vreți voi frumos.

Văzându-mă față în față cu o fereastră, o sun pe o prietenă. Stând cu ea la taclale, dau să mă duc spre un restaurant vegan din centru, pe care-l tot amânam și pe-ăsta de ceva vreme.

  • E închis. Atunci, zi-mi și mie, de ce mi s-a oferit fereastra asta, ă?
  • Nu știu, dra’, tu ești șefa la vrăjitoare, dacă nici tu nu știi…

Mă învârt în loc… Scaneeeeez. Cetate!! Bine, pa!

Cum îmi place mie să vizitez cetățile – vezi Prea târziu… pe noroiul după ploaie, o iau pasional prin pădure. Știam eu treptele, chiar am fost recent până la, să zic acum, jumătatea lor, dar atunci eram cu turbata după mine și oricum planul subtil fusese altul pregătit, într-o altă direcție.

Azi, cum am zis, cetate. Câte trepte erau oare până sus? Eram mică… și na, când ești mic, totul ți se pare enooorm! Ei, câte or fi, le urc.

În câteva minute de trepte cu noroi, mesteceni căzuți la pământ, fărâmați după furtuna de-aseară, miros de proaspăt, verde, curat, dau de drept. Îmi sună a ceva amenajat. Am fost eu acum zece ani ultima dată în Suceava, dar nu și la cetate. Cetatea n-o mai văzusem din copilărie. Ies din cărare și dau de…

Zic să mă așez puțin. Și-ncep niște țânțari cu niște înțepături… Dar nu înțepături… ÎNȚEPĂTURI!! O iau din loc, că mă seacă, și-așa-s eu trei kile udă. Iar cărare. Nu mai știu drumul, dar țin înainte. Dau de-un pădurar, dau binețe, că așa m-au învățat drumețiile și oricum și nana mea de prunc, el, la schimb, își saltă pălăria amabil și-mi sugerează, dacă mă îndrept către cetate, o scurtătură.

  • Nu, mulțumesc, că pe-acolo e noroi. Ajung și pe-aici, da?
  • Da, da! Numai că pe-acolo e mai lung!

Nu-i problemă. Sunt obișnuită. Vezi, serios, Prea târziu… aici chiar se repetă ceva!

Merg, merg, dau oricum inevitabil cu noroi peste pisi-pis a mea neagră din picioare, zic „Las’ că se spală!” și oricum aș fi luat-o și desculță prin noroi până la genunchi pentru cetatea astalaltă a mea..! Și-o văd..! Mă opresc și-ncerc să-mi amintesc cum se respiră normal. Reușesc, o iau iar din loc, doar că, de data asta, mai încetișor. Trag aer adânc în piept… Miros de pin. PIN! Vezi REM, să dea naiba! Tot de la furtună, peste tot aici erau crengi de pini. Și-un miros… Nu mai zic! Ajung pe platou, pun mâinile pe balustrada din lemn și mă aplec, exact ca odată, să mă uit în jos! Asta făceam și când eram mică, doar că atunci nu-mi mai atingeau picioarele pământul când mă săltam pe balustradă cu burta. Atunci zburam direct!!

Mă uit la ceas, mai am o oră la dispoziție. Mă uit în jur… să mănânc ceva! Dar nu mi-e foame. Dar mă forțez eu, lasă, la mâncare nu mă întrece nimeni..! O terasă mai nouă, lume deja în ea, dar fără muzică. O terasă mai veche, încă se așezau mesele, dar muzica pe val. Intru.

  • Deschis?
  • Întreb imediat!

O blonduță tinerică, începătoare, dar extrem de motivată și amabilă, care la orice o întrebam se scuza și mergea să întrebe, apoi revenea, mai sigură și fără tremur, zâmbind și dându-mi și mie un ceva din prospețimea ei – o regulă importantă ce mi-a rămas și mie impregnată din vânzări, ca multe alte lecții subtile luate dintr-un loc, dar valabile în toate… „Decât să dai un NU ȘTIU nepăsător sau, mai rău, să zici vreo prostie, mai bine amâni puțin, întrebi pe cineva care știe și revii cu ceva pentru care ești infinit apreciat!” – m-a amăgit cu o ciorbă de legume, care era încă în lucru și deloc gata până când aveam eu nevoie să plec pentru a ajunge înapoi jos în centru la timp, dar mi-a dat cu niște apă minerală în loc, ce, apa nu mai e bună?! Am promis să mă întorc și după ciorba aia odată, deci câștig de ambele părți și-așa.

Plec. Dau cu ochii de… 1457 – 1504. Zâmbesc iar a proastă larg.

După… dau iar de Măria Sa, dar observ și Bourul. Eu sunt tăuroaică, ce naiba… De mai sus mă privește și “căluțul, căluțul”, pe care-l călăream, din Șcheia pân’ la apa Sucevei, pe NEVE, când eram eu mică.

Pe scările alea multe din copilăria mea, prea puține acum pentru cât de frumoasă vreau eu să am gamba, mă intersectez cu o doamnă destul de în vârstă, de culoare tuciurie, cercei mari de-ăia rotunzi în urechi, lanț pe măsură la gât, tatuaje în stil vechi, tuș din negru albăstrui, pieptul mare, brațele și ele destul de zdravene, îmbrăcată în trening, transpirată praf. Urca, sigur nu prima tură, scările, în mână cu telefonul din care se auzea o voce suavă, de psihiatră de-aia de te înnebunește, tu sănătos fiind, numai când o auzi cât de calm poate să vorbească, spunând – ce-am prins eu, dar parte dintr-o lungă înșiruire de astfel de afirmații – “Aleg să mă eliberez de toate energiile care mă țin blocată și mă limitează.”. Nu-s rasistă deloc, nana mea a fost țigancă, iubesc puradeii jegoși de muci la nas, veseli și pungași, doar am descris imaginea întocmai ca să vă fac și pe voi, care sunteți, să nu mai fiți, că se poate. Prin toate culorile sunt și, și. Și, în perspectivă, tot noi am fost jegoși cu ei de-a lungul istoriei și am tratat lucrurile cam exclusivist și pe dos, că de, noi intelectualii lu’ pește, și nu ei. În plus, de-am fi între noi la fel de frați ca țiganii… Am trăi într-o lume mai bună și i-am trage și pe ei cu noi în ea sigur.

Pe băiatul de la magazin iar îl minimalizez. La fel de amabil și de profi, mi-am luat telefon. Al 182lea din lista lor de telefoane. Ce vreau să zic cu asta e… 11. PESTE TOT!

Ce mai vreau să zic este că… zilele trecute m-a sunat o prietenă de familie din Râmnicu Sărat, localitatea în care m-am născut, sub ochii căreia practic am crescut, printre mulți alții.

  • Cum ești? Te-ai adaptat?

Să mă adaptez… Cum să zic eu tuturor care mă întreabă asta că eu acum sunt ACASĂ? Că, după toată frecangeala asta a mea de colo, colo din ăștia peste zece ani, eu m-am întors ACASĂ..!?

  • Este prima dată în viața mea când un oraș… ORAȘ – blocuri, trafic, nebunie… nu mă sufocă și nu mă face să zbier după “puțină natură”..!
  • Păi oricum Suceava are de toate, nu? Inclusiv natură! Nu..?

Suceava… Bucovina..!.. chiar are de toate. Inclusiv natură, relaxare, muncă, vacanță, școală, concediu, turism, oameni, Oameni, OAMENI, produse, producători, tradiție, modern, terasa unde mâncam eu în copilărie cartofi prăjiți de spărgeam – și beam și bere, la zece ani, da, dar bunicu’ nu știa decât de cartofii prăjiți, atunci când îmi întindea banii, tot pe NEVE, să mă duc și eu în oraș, ca băieții – pe șefu’ la femei și la Bucovina cu cetatea lui cu tot, țânțari la fel de futangii ca el – până și ei știu că sunt obsedată de fluturi, asta începuseră pe piciorul meu, de fapt, să-mi “deseneze” un fluture din înțepături, dar m-am prins eu târziu..!

Bucovina da, are. Are tradiție, cultură și natură. Și mai vreau să zic. Încă ceva și gata. Ceva din caietul meu cu schițe și planuri se numește ca ceva din pozele astea, dar nu zic ce și cum, că nu vreau. Da, iar alte coincidențe.

Long story short… rezonăm cu tot ceea ce suntem, la momentul la care suntem.

error: Conținutul este protejat!!