Blog

IMG_20200702_081913-02

Luna Iulie 2020 e 11. Împlinirea dorințelor. Ceva e pe cale să se schimbe. Cine nu e cu mine e împotriva mea. What goes around comes around.

Facebook îmi arată o amintire de acum șapte ani. Numerologic în timp calculat tot 11. Întocmai ce-am scris adineauri. Încă nu m-apucasem de scris cărți, dar m-apucasem de scris. Și acum șapte ani am scris asta:

[Trăim într-o lume plină de de toate. Plină de prostie, iubire, religie, energii, Dumnezeu sau maimuță, Univers sau Dumnezeu, fenomene meteo schimbătoare, plânsete, iubiri dezamăgitoare, lecții de școală, lecții de viață, cadouri drăguțe, flori primite în loc de scuze, scuze primite care nu rezolvă nimic sau scuze care te fac să zâmbești doar ca să te lovești din nou de aceeași greșeală, lovituri fizice, lovituri psihice, animale care te respectă și te iubesc mai mult decât oamenii dragi ție, cerșetori care au o poveste mai sentimentală decât filmele de dragoste, telenovele care întotdeauna se termină frumos și te fac să spui că viața ta zici că e și ea o telenovelă încâlcită și să speri că se va termina la fel de frumos, oameni grăbiți, neatenți, îngrijorați care te deprimă pe măsură ce te afunzi printre ei, oricât de binedispus te-ai trezi dimineața, apusuri de soare, furtuni ..de ploaie sau de nervi, știri la care te oprești când butonezi telecomanda și le urmărești exclamând diverse, deși spui că te îngrozesc și ți-e scârbă să te uiți, senzații cum că în sfârșit ești liniștit, înșelătoare de altfel pentru că a doua zi o iei de la capăt, un om mort care însemna aproape tot pentru tine – tu rămânând cu întrebarea ” al cui am rămas?” și nu pentru că n-ai avea oameni lângă tine, ci pentru că nimeni nu-i la fel ca el, căutările sufletului pereche căruia să simți pur și simplu că-i aparții, minciuni, frustrări, și-ale tale și-ale altora, dorințe, griji, legi, preoți și biserici la orice pas, lucruri nespuse care, deși te fac mereu să te întrebi “cum ar fi fost dacă?” tu continui să taci, politică și ură, teorii peste teorii, încercări peste încercări..și în final..tu în ce să crezi?]

În reinterpretarea mea, Leja, a tarotului, a unșpea carte e Nemurirea. Și-am descris-o așa: Oricât de firav ar părea vântul atunci când adie, același vânt, însă dornic să dărâme păduri, este de nestăpânit. La fel și sufletul. Tocmai puterea spirituală a veșniciei pe care-o poartă cu el îl face potent de control în orice situație. Dacă se întâmplă să nu învingă obstacolul întâlnit, nu e pentru că nu are puterea, ci pentru că nu are curajul, pentru că eternitatea subconștientului nu-i este încă trează.

Întrebările sunt astea:

  • Ce îmi doresc?
  • Ce îmi place?
  • Ce pot face?
  • Cât am de gând să mai aștept?
  • Cât am de gând să mă mai mint?
  • Cât am de gând să mă mai tem?

“Duceți-vă și voi în via mea”, le-a zis el, “și veți primi ce va fi cu dreptul.”. 11

Alb-negru. 11

11, deloc ușor, încercări multe, dar rezultatele sunt dincolo de orice fel de imaginație.

1457-1504. Singurii ani, de fapt, ce zic, singurul lucru pe care-l mai știu din Istorie. În clasa a opta, când toți alegeau pentru examenul de capacitate Georgrafia, pentru că deh, e frumoasă și te plimbă măcar cu mintea pe unde vrei și pe unde nu vrei și pentru că e mai ușoară și pentru că x și y, eu nu. Eu deja de pe-atunci ziceam “Îmi place lumea în timp, nu în spațiu.”. În plus, eu n-am știut niciodată să arăt pe hartă cinci țări la țintă. Și nici acum nu știu. Dacă cineva vrea să se amuze, să mă întrebe capitalele lumii. Sau nu știu, cele mai banale noțiuni de cultură generală. Sunt praf. Nu s-a lipit. Și nici acum nu se lipesc niciunele. Cel puțin nu tocite. După cum mă descrie și doamna mea învățătoare în rândurile de-aici, am fost “isteață fără a sta neapărat lățită pe carte”. Adică nu e că-s proastă, doar că le rețin când e cazul. Când am nevoie. Sau când intru-n ele direct. Experimentând sau urmând să. Ca exemplu, în cea mai plăcută călătorie a mea de până acum, la Roma, am știut dinainte să aterizez pe unde aveam să merg pe stradă. Am știut unde aveam să mănânc, motiv pentru care mi-am făcut rezervare cu două luni înainte de călătorie. Motiv pentru care n-am stat la coada de cinci metri de așteptare să se elibereze o masă. Deci am intrat în față, cum s-ar spune, dar nu pentru că am avut pile, ci doar pentru că… m-a interesat. Cea mai bună pizza din oraș, cel mai bun vin roșu sec, toate de care eu m-am bucurat pentru că… m-a interesat. Și-o să știu și celelalte capitale ale lumii când o să le vizitez. Și-o să le știu probabil mai în amănunt decât mulți. Pentru că mă vor interesa. Așa. 1457-1504. Geografie. Proful meu de Istorie era un mustăcios care-și bălăngănea scula la ore, stând cu mâinile în buzunar, călcâi-vârf, călcâi-vârf, făcându-se că nu ne vedea când citeam cu coada ochiului răspunsurile la întrebările lui din cartea larg deschisă pe bancă. Până la capacitate am știut tot atâta Istorie câtă Georgrafie. Mama m-a întrebat atunci dacă sunt sigură că vreau Istorie. De ce vreau Istorie?! De ce-aș vrea Istorie, “când toți copiii dau la Geografie?!”. Ei, uite asta n-a înțeles mama niciodată. Că eu n-am fost “toți copiii”. Sau “toate femeile”, nene… Eu n-am fost nici “toți copiii” și nu-s nici “toate femeile”, ca să fie clar măcar acum.

1457-1504. A urmat întrebarea despre ce-o să scriu eu la examenul de Istorie, dacă mustăciosul ne-a învățat Istorie la fel cum ne învățase directoarea Fizică. Tot profa de Geografie m-a salvat, spunându-le alor mei că, pe lângă faptul că locuiesc peste drum de noi, soțul ei este profesor de Istorie, doar că la altă școală. Și le-a mai spus că, dacă fac meditație cu el, ea promite că-mi încheie media cu felicitări la Geografie. Doi dintr-o lovitură. Moda. Așa era atunci, nu știu cum mai e acum, în afară de dezastruos. Cred că cele mai plăcute ore de școală din viața mea au fost în sufrageria profilor mei, peștioaica de Geogra și mahărul de Istorie. Domnu’ Vasilescu a făcut să sune Istoria într-adevăr așa cum merita și într-adevăr așa cum și eu am putut s-o țin minte pentru examen. Ca un film dintre cele mai reușite. Și nimeni altcineva în locul lui n-ar fi reușit să mă facă să iau 9,81. NIMENI! De-asta îmi doresc ca-ntr-o zi să înființez o școală ca la domnu’ Vasilescu în sufragerie.

Ce mai țin acum minte din toată nota aia? Fix cei 47 (atenție, 11) de ani de domnie a lui Ștefan cel Mare. Mahărul Sucevei. Unde am copilărit și unde m-am întors. După zece ani de absență, nu 11, da, bine. Ștefan cel Mare ziceam, decedat astăzi, în urmă cu fix 516 (atenție, 111) ani. Nu, nu urmăresc calendarul zilnic. Și totuși de unde știu? În fiecare seară rugă(ciunea)mintea mea e “Dacă e să știu, să învăț sau să fac ceva, fie să visez!”, iar cea de dimineață e “Dacă e să știu, să învăț sau să fac ceva, fie să mi se arate!”.

De la ce m-am luat? Zilele trecute am fost la ziua unui prieten. Când s-a ajuns la “Ce comandăm de mâncare?”, eu am zis că pentru mine nimic, am băut bere și m-am umflat în burtă. Nu că nu mi-era foame, dar nu știu când e post și când nu, ca să mă pot adăposti sub patrafir măcar, și mă obosesc teribil discuțiile interminabile legate de veganism, motiv pentru care prefer ocolul, cel puțin până când am dosarul, atât informativ, cât mai ales practic, complet (de genul “Vă aștept în restaurantul meu să vedeți că și veganii au ce mânca și încă ce bun!” sau “Astea sunt analizele mele din ultimii zece ani, dacă cineva găsește o umbră de moarte, mă întind pe jos și vă las să mergeți pe mine și-apoi mănânc ce vreți voi!” – mai am puțin până s(ă l)e împlinesc), încât să am cu ce arunca, scurt și la obiect, pe masă, pentru a evita să pierd timp și să fac ceea ce nu-mi place deloc, dar în astfel de cazuri fix asta-mi vine să fac, datul ochilor peste cap gândind “Oh, nu din nou…”. Evident și inevitabil, o prietenă dintre cele mai apropiate a zis “Nu, nu, măcar niște paste de post găsim sigur și pentru tine!” și uite-așa s-a dezlănțuit djihadul.

Nici pește?!
Dar proteinele?
“Energia oricum nu ți-o iei la fel cum ți-o iei pe-aia din carne!”. Aici da, categoric sunt de acord. Nici nu se compară. A mea e considerabil mai ușoară, implicit mai sănătoasă. Unde mai pui că (se) și înmulțește. Adică e atât de multă, că-mi permite să fac și bani din ea.

Am deviat rău. Dar așa mi se întâmplă mie lucrurile și-n viață, deci obișnuița. Încă un deci și gata – o rog și pe profa de română din liceu pe această cale să mă ierte, dar mie așa îmi place, să încep propozițiile cu “Deci”, chiar dacă “nu se face așa!” – azi dimineață, în timpul plimbării cu bestia pentru piș (China mănâncă câini și pisici, eu n-aș putea să-mi mănânc câinele..! Nici s-o pup nu mă lasă când vreau eu, numai când și dacă vrea ea, că deh, Vărsătoare, personalitate puternică, iar eu să mă gândesc s-o tai și s-o frig..?!), mă gândeam să scriu naibii odată și despre a fi vegan, chiar dacă știu că vor urma multe ture de ochi dați peste cap și bla… numai că am auzit că e slujbă la biserica din intersecție. Hă?! Nu-s eu cu astea, dar… slujbă Joia? Și nici cu sărbătorile nu-s neapărat, dar a intervenit instinctul, intuiția, ce-o fi și mi-a zis “Cată repede în calendar și vezi.”. Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. 1457-1504. Decedat azi în urmă cu fix 516 ani. 111. Primul meu volum de terapie, ultimul plănuit fiind încă în curs de… hăhăăă… dar numărul lui sigur va fi 999. Ciclu.

What goes around comes around. Cine nu e cu mine e împotriva mea. Ceva e pe cale să se schimbe. Împlinirea dorințelor. Luna Iulie 2020 e 11.

P.S.: Vă plac tenișii mei cu pisica neagră? Sunt fata cu câinii, nu cu pisicile, dar merg, că îmi place negrul de nu mai pot și mă și pisicesc câteodată.
P.S.2: M-am răzgândit și nu mai scriu despre veganism decât “Las și eu asta aici.”.

error: Conținutul este protejat!!