Blog

Coperta masina de scris

Anul trecut de ziua mea mi-am făcut singură un cadou. O călătorie înapoi în timp. În urmă cu, la vremea aia, nouășpe ani. Într-un loc din care oricum nici n-am plecat niciodată. Cine citește blogul deja la faza asta cred că e plictisit, dar na, tre’ să explic tabloul complet pentru cine nu.

Aveam să plec atunci după mine cu o carte împachetată în 21 de poezii. Anul ăsta abia le-am numărat, pe-atunci nici nu mă gândisem.

Tot anul trecut, cu aceeași ocazie, primeam cadou de la o clientă, care între timp mi-a devenit și prietenă, trei zile la o pensiune drăguță din Maramu’. Nu mai fusesem nici acolo de când eram și mai copil decât în cadoul făcut de mine, dar de Maramu’ nici nu mă lega mare lucru. Mai nimic, de fapt. Motiv pentru care… nici până în ziua de azi n-am ajuns.

După călătoria mea în timp, aveam să scriu Prea târziu. Lansată în Ianuarie anul ăsta. Încă eram în Orlat, dar pe punct de plecare. Adică am lansat și-am plecat. Prin scurta mea ședere la Râmnicu Sărat ce-a urmat, tot ea, cu tentativa de sejur în Maramu’, mi-a trimis din Milano o fotografie cu un fluture din metal… identic cu cei de pe coperta Prea târziu, însoțită de mesajul “Ăsta e al tău.”.

Fiind acasă la mine, la vechea mea casă, acolo unde a pornit, de fapt, M-ai lăsat aici.., am forțat un final. Conștientă că-l forțez, simțind că, dacă nu o făceam atunci, rapid, ratam ceva. Un farmec aparte. Ratam o… piesă. Știam că e undeva o contradicție în ce scriam, dar am scris. Am scris REM. Da, da, de la Rapid Eye Movement, faza aia din timpul somnului în care mișcăm ochii extrem de repede în timp ce creierul înmagazinează info și în care… visăm mult și intens. Legam eu ideea de vis de derularea înapoi-înainte, stil în care se petrecuseră niște evenimente în viața mea din M-ai lăsat aici.. și din… REM. Acum are sens și invers ideea de… REM. O să înțelegeți voi…

Am terminat povestea. Și de scris, și de trăit. Nici n-am mai stat s-o lansez, am plecat. Acasă la mine de azi… și dintotdeauna cred, unde m-aș fi întors eu de-acum patru ani, dar n-am avut cale nicicum.

Nici lansare n-am făcut, la ce du-te-vino a fost cu mine, dar pe 12 Iunie, când i-am dat drumul în vânzare, i-am lipit și-un interviu drăguț, să nu zic că n-am vorbit cu nimeni despre asta în ziua respectivă.

Și-am zis că gata. Contradicție, necontradicție, mă opresc aici cu ele. Sunt trei, sunt drăguțe, sunt plăcute de toți, au și cutia lor, la fel ca Terapie pentru minte și suflet, deci gata. Pauză.

Și mă apuc de-o carte legată de plante și beneficiile lor. Nu fac mai nimic la ea însă, apucă mai mult desenatoarea mea, cel puțin ce ținea de partea de pictură, că încep să vină altele buluc peste mine. Legate de ceva ce, în timp ce-am trăit, de fapt am ocolit. Și-am ținut pentru mine. Drag al meu și-atât. Aparte.

AParte. Întâi am zis că scot pentru biblioteca personală și… pentru inima mea… poeziile alea 21. M-am pornit, dar, la fel de repede cum m-am pornit, iar m-am răzgândit. Îmi rămăsese gândul la AParte și la un interviu mai vechi în care declarasem că povestea vieții mele va fi scrisă-n patru cărți. Și eu aveam abia trei.

Din asta, din bulucul căzut în capul meu, dar și din întâmplările ulterioare, m-am hotărât. Mai am de scris. Și bag și poeziile cumva în ea, văd eu. Am luat-o ca pisicile, pe ocolite, am început cu coperta. Alte coincidențe și cu ea, pe-astea nu le mai divulg, că-s parte din surpriză.

Din AParte. La care-am început să și scriu. Pe 2 Septembrie. Mi-am propus să scriu calm, nu ca până acum. Să scriu constaaaant și caaaaaaalm. Zilnic și doar câte 3 pagini. S-o termin undeva pe la jumătatea lui Noiembrie.

Azi suntem în 9. Septembrie. Și eu am deja 70 de pagini. Încă două săptămâni și e gata. Tot în Septembrie adică. Și nu știu cum să spun, dar nici nu m-am grăbit, nici nu m-am forțat.

A treia zi după ce m-am apucat de ea, mă gândeam deja la o variantă de-a o atașa la cutia deja făcută doar pentru primele trei. Evident, sub formă de cadou. Nu? Că așa vreau să fie. Ea n-are preț. Ea e, cum am zis… AParte. Nu se măsoară în bani. Și nici în timp sau spațiu. Bun, și cum o s-o fac să fie frumos, ă?!

Cadou… Cadou. Cadooou! Ca cea de anul trecut, pe care tot așa, am vrut s-o fac cadou. Dar n-am mai apucat. Acum trebuie s-apuc. Deci repet faza. Deci trebuie să sun la tipografie, să îi rog pe băieți să caute în arhiva lor cu numele “Cătălina DEMENTA, da-i a noastră și ea, ce să facem..!?”… fișierul ăla cu poeziile scrise cu font de… mașină de scris… pe care mi le-au tipărit ei pe-o coală mare, de-aia care arată a vechi, hârtie de-aia îngălbenită..!

Dar e sfârșit de săptămână și nu-i frec. Îi las până Luni. Doar că, între timp, văd un anunț pe internet. Cu… ceva ce caut de ani de zile. O mașină de scris. Culoarea? Galbenă. Postat de numai o oră. Îi dau poză prietenei mele, a’ cu Maramu’. Ea-mi zice că, dacă n-o iau pentru mine, o ia ea pentru ea, dar mașina aia nu se pierde! Îi scriu vânzătorului. Văzusem la el și-o statuetă cu… fix povestea Prea târziu, cu tot cu an. Despre care ulterior avea să-mi spună el că e numărul de statuete executate, dar pentru mine tot an a rămas.

Din nefericire, era vândută deja. Mașina, statueta nu. Dar mai avea el una. VERDE. Păi asta da culoarea mea preferată..! Dar n-o are atunci la el, Luni seară îmi trimite fotografii.

Până Luni seară, o întreb pe-a mea dacă chiar vrea ea musai să mă trimită unde nu mă trage nimic sau dacă nu, mai bine, schimbăm noi cadoul. Oricum nu era nimic achitat dinainte, aveam să-mi aleg eu. Deci… dacă e pe alese… Că parcă ce-aș vrea, de fapt, ar avea ceva mai mare legătură cu ale mele, ă? Nu? Cam… toată legătura..! Ea e de acord, fără semne de întrebare.

Se face Luni seară, primesc fotografiile. O mașină de scris… Aceeași mașină de scris pe care eu o salvasem și-o și ștersesem în secunda doi pe principiul “N-o țin sub ochii mei, că-mi iau de la gură banii de cărți, ca să dau pe ea și nu-i momentul.”, în urmă cu doar câteva săptămâni. Aceeași culoare!! Aceeași… toată mașina, cu punct și virgulă..!

Vreau mașina de scris și vreau și statueta! El îmi spune că, pentru amândouă, îmi oferă și-un cadou, că a văzut el că scriu. Un set de caligrafie vechi… Originea? Milano. Deja încep să muțesc de-a binelea, dar îmi revin repede, că trebuie să văd cum fac cu transportul acum. De unde e el oare..? Ce?! De unde??!

De unde m-a lăsat pe mine microbuzul care mă luase din Sibiu anul trecut cu destinația… cadoul meu, făcut de mine. Dar na, coincidențe și astea, nu mai zic nimic…

Și nu doar asta, dar a avut și drum în Suceava astăzi. Adică am primit mașina de scris, statueta și setul de caligrafie în fața blocului.

Fluturele de la Milano dintre Prea târziu și REM stă acum pe statuetă. Nu-i găseam locul deloc. Acum e mândru..!

Și eu sunt. Că am cu ce să-mi scriu poeziile pe cadou.

Și toate astea cu ocazia zilei mele de naștere… de anul trecut.

error: Conținutul este protejat!!