Blog

Debuntantul coperta

Am început să văd filmul ăsta pe 31 Mai, într-o Duminică, înainte cu două zile să mă mut la Suceava. N-am apucat să mă uit decât douăștrei de minute din două ore cât are, pentru că a trebuit să răspund intuiției unei prietene la întrebarea “Simt că vrei să pleci, așa e?”. Mna, avea și ea dreptatea ei, nu știa prea multă lume ce vreau să fac. Mai nimeni, de fapt. Ca-ntotdeauna, de altfel. Pentru că am învățat că e mai eficient să fac întâi și-abia apoi să spun. Că de, piedici inutile de care prea des m-am lovit și mai bine lasă. Răspunsul meu a întins discuția cam pe cât ar fi trebuit să dureze filmul, motiv pentru care am renunțat la el fără să-mi dau seama. Și tot fără să-mi dau seama l-am însemnat într-o listă de-a mea cu diverse… motiv pentru care azi, căutând… diverse… l-am reluat.

Este un film care are la bază o poveste reală despre un pasionat, încă din copilărie, de baseball, care însă a ratat, aparent pentru totdeauna, șansa de a ajunge jucător în prima ligă din cauza unei accidentări, devenind profesor de Chimie într-o zonă aparent stearpă, cel puțin din punct de vedere al jocului.

Dar pentru că ce e viu cu adevărat în noi nu moare niciodată, lucrurile iau o întorsătură de neimaginat, mai mult dintr-o glumă, o ambiție inocentă, o provocare exact ca-ntre copii.

Nu știu ce noroc am, dar și filmul ăsta, pe lângă faptul că atinge undeva altcumva la mine, este, ca toate celelalte care-mi ies în cale, despre frici, lupta dintre ele și conștiință, despre integritate, despre conexiunea aia ideală dintr-un cuplu autentic, bine închegat și de cine cu cine trebuie. E despre vise și susținerea lor de unii, despre aceleași vise și retezarea lor fără nicio urmă de regret de alții, despre acțiuni greșite înghițite, în cele din urmă, cam cu niște noduri exact pe măsura lor.

Este despre perseverență și curaj, despre cum riscăm de-atât de multe ori să pierdem ce ne-am dorit mai mult ca orice, chiar când mai avem doar un pas până acolo, doar pentru că încă ne lovim de micile rămășițe de îndoieli din vechii noi.

Este despre inocența, dar și despre autenticitatea sufletului de copil, trăsături care ne însoțesc visele, oricât de mult timp ar trece, păstrând undeva în noi, într-un spațiu oricât de mic, o lume atât de mare și atât de vie, care așteaptă doar s-o redeschidem pentru a duce totul la bun sfârșit.

Este despre faptul că… niciodată nu e Prea târziu, atâta vreme cât încă respirăm.

E despre dramă, suspans, camaraderie, prietenie, iubire, conexiuni, comunitate, despre motivație și despre faptul că sunt atât de multe lucruri în viață care, pur și simplu, nu merită lăsate să treacă pe lângă noi.

Nu țin minte când am plâns și eu ultima dată la un film la care chiar să fie normal să plângi, anormal să nu..!.. dar sigur le pot numi pe toate astea la care nimeni nu plânge, că nu prea ar părea să fie motive, în timp ce pe mine mă umflă plânsul din rânză..! În frunte cu ăsta! Pentru că și pentru că și pentru că ce trebuie să FIE întotdeauna găsește calea și împlinirea!

Atât.

Ah, ba nu! Am ceva cu anul 1923 și încă nu s-a oprit, deși am găsit destul de multe informații care-ar avea sens, semn că mai am de căutat, că încă n-am întâlnit ce mă caută. Până și filmul ăsta…

error: Conținutul este protejat!!