Blog

IMG_20200229_155421-1

Nu m-am gândit că voi face asta, ba chiar îmi propusesem să nu o fac, dar n-am avut de ales. Într-o vreme normală, aș fi avut. Într-o vreme în care acest covid-19 ar fi lipsit, aș fi închis cartea și-aș fi luat-o la pas rapid până la cel mai apropiat colț de natură, m-aș fi pitit între niște copaci, direct pe jos, pe pământ… sau m-aș fi descălțat, fie ea și iarna afară… și m-aș fi băgat cu picioarele goale în zăpadă sau într-un râu rece, ca să-mi revin. Dar nu. Nu e o vreme normală, deși, în același timp, e cum nu se putea mai potrivită cu toate…

Deci… repet, deși îmi propusesem să nu scriu nimic despre povestea Trei metri deasupra cerului, iată că scriu. Nu-i chiar o recenzie, e mai mult despre ceea ce înseamnă această poveste pentru mine. Sau, mai bine zis, pentru povestea mea.

Totul începea prin anul 2005, când Lenka mi-a spus “Cătă, am văzut un film care cam seamănă cu povestea voastră…”. Atunci am întrebat-o doar cum se termină, ca să știu dacă-mi doream să-l văd sau nu. A început să plângă. Ca să nu lungesc mai mult decât deja probabil o voi face oricum, nu m-am uitat la el. Până prin 2008, când deja eu locuiam în alt oraș, lăsasem tot ce însemnase mult, tot, pentru mine în urmă. Sau cel puțin încercasem… Nu-mi amintesc cum mi-a apărut iarăși în cale acest film, dar am hotărât (pentru că, pe zi ce trecea, îmi cam dovedeam și îmi cam dovedeau unii și alții, implicați sau nu, că era totuși încă ceva prezent pentru mine… și-s indulgentă când folosesc simplul termen “prezent”…) să urmăresc acest film. Varianta italiană. M-a… cum să zic… m-a nenorocit. M-a adus în locul, în starea, în toate cele de care încă încercam din răsputeri, ziceam eu, să scap. Și de ce “ziceam eu”..? Pentru că încă nu încercasem mai nimic, comparativ cu ce-a urmat… Cert e că filmul ăla m-a întors cu rana-n sus, mi-a sucit cuțitul în ea de vreo câteva ori bune și m-a lăsat așa, în aer, pur și simplu. Cu un final idiot, fără nicio direcție, fără niciun răspuns, fără nici măcar un indiciu. Nici nu știam, la vremea aia, că exista o carte care stătea drept inspirație pentru film… Am zis “Eh, e un simplu film. Dar totuși eu aș putea să scriu o carte, într-o zi…”.

Pauză. De film, nu și de viață, nu și de povestea mea. Asta până prin 2010, când o amică m-a întrebat disperată dacă am văzut filmul Tres metros sobre el cielo, că este nu știu cum de frumos și dramatic și tineresc așa… Eu, pentru că mi-a sunat la fel Tres metros sobre el cielo cu Tre metri sopra il cielo, am zis clar DA, dar un DA atât de de respingător, că, în loc să tacă sau măcar să schimbe subiectul, amica mea a fost chiar contrariată, a început să mi-l detalieze, certându-mă, în același timp, și întrebându-mă cum pot avea o asemenea reacție la o așa frumusețe de film… Relația lejeră de simplă amiciție pe care o aveam m-a reținut de la a-i spune că, de fapt, este un film care, pur și simplu… mă doare. Care atinge fix singurul loc pe care încerc să-l țin nevăzut de toți și toate, pentru că…pur și simplu… mă doare tare și că e o durere pe care vreau s-o evit cu tot ce pot.

Într-una dintre rarele discuții telefonice, tot micuța mea Lenka, mare acum deja, mă întreba, undeva prin 2012, dacă am văzut și “cealaltă variantă a filmului”…

  • Ce, are mai multe variante? Are alt final?!
  • Da, are două variante, una în italiană și una în spaniolă. Și nu, nu are alt final… Dar are alți actori, mult mai buni!
  • Atunci nu, mulțumesc. Îmi ajunge prima. Cea în…
  • Italiană… Dar, Cătă, a apărut și partea a doua..! Trebuie să-l vezi… Trebuie să le vezi pe astea amândouă, cu actorii ăștia..! Te rog…

N-am mai insistat cu finalul părții următoare, am zis să aflu singură, sperând că, din partea a doua, lucrurile se-arată a deveni ceva mai optimiste… pentru cei doi din film, evident. Pe lângă faptul că am înțeles că insistențele ei să văd această nouă variantă, cu noii actori, erau, de fapt, nu pentru poveste în sine, ci mai mult pentru că el… el semăna izbitor ce EL din povestea mea. Cu fratele Lenkăi, da. Semăna și fizic, de data asta, nu doar în caracterul personajului și-n partea lui de poveste.

(Deși micuță, pe lângă noi toți ceilalți, Lenka a fost și continuă să fie o lecție importantă a controlului de sine, pentru că a avut mereu o răbdare atipică unui copil, răbdarea de a spune doar atât cât trebuie din ceva important și de a-i lăsa apoi pe ceilalți să descopere singuri cireașa de pe tort, să afle singuri acel ceva care-i, de fapt, cel mai de spus dintre toate, dar pe care ea prefera și preferă să-l lase să fie trăit direct, când pe noi o așa coincidență sau veste, în general, ne face să ardem, să bubuim de entuziasm/șoc/etc., dacă nu spunem atunci, atunci, pe loc totul, cu lux de amănunte.)…

Ce m-a dezamăgit, într-adevăr, în comparațiile mele, a fost că ea, în film, era ca el, brunetă cu ochii căprui (mie, în realitate, fiindu-mi adorați anume ochii albaștri și părul blond…). Deci un mic motiv să scad din intensitatea cu care trăiam toate acele asemănări izbitoare, nu? Așa că mi-am domolit, frumușel, singurică, nebunia din cap, spunându-mi că sunt, la urma urmei, doar niște simple coincidențe și că nu e nimic de tratat altfel decât ca pe ceva exterior, străin de mine…

Sau nu..?!

EL din viața mea, Kaian… n-a știut de film. Până când n-am aflat eu de cărți și le-am citit. Chiar dacă ne-auzeam rar și de văzut mai mult din… niște aparente “scăpări” ale… destinului, să zic așa… vorbind totuși de fiecare dată de parcă ieri ar fi fost totul, relaxarea și amuzamentul, prostiile și nimicurile despre care vorbeam m-au încurajat să-i spun și despre acest mic… “nimic”, încercând să fiu cât am putut eu de calmă… începând cu “Știi, am văzut eu mai demult un film… Acum au apărut și cărțile din care s-au inspirat pentru el… Sau nu știu când au apărut, acum am dat eu de ele… și…”… Și m-am trezit strigând direct “Mai ții minte câinele ăla lup care a sărit la picioarele mele pe stradă, de care m-ai apărat tu?! Până și ăla e în povestea asta!!”. Și bum! Am explodat și-am început să-i povestesc totul, strigând, râzând, plângând, pe sărite, amestecate, de acum, de acum zece ani, de acum cinci, de doi, de nouă. Pe el îl auzeam doar râzând sau spunându-mi “Pe-asta n-o mai țineam minte..!” sau “Ah, da, da! Atunci, da!”, urmând apoi întrebarea cunoscută atât de bine de mine deja… “Și finalul..?”. Nu-l aveam. “Dar îl aflu și ți-l povestesc eu și pe-ăsta odată..!”. Au urmat câțiva ani în care ba am uitat, ba mi-am amintit, dar căutările mele au fost fără succes… Ah, da! Uitam ce era cel mai important, cel puțin pentru mine… În cărți, ea este, de fapt, blondă cu ochi albaștri, atât de mult iubiți ochi albaștri și păr blond și de el din film..! Un și mai mare entuziasm astfel decât cel pe care l-aș fi trăit în mintea mea, de la bun început, dacă ea ar fi fost și în film la fel ca-n carte… Știți entuziasmul ăla înmiit, venit la urmă, după ce întâi e dezamăgirea aia că ceva pare să nu fie cum vrem, când, de fapt, “ba da, am avut dreptate!”??

La un moment dat, m-am oprit din căutări, din a urmări, iar și iar, filmele deja apărute, din a căuta, iar și iar, noutăți despre o eventuală a treia parte care să elucideze tot misterul firului deja început atât de demult, din tot ce-avea legătură cu el în sinea mea, cu EL, cu noi… Dar doar pentru o perioadă. În care am încercat să-mi dau seama dacă nu cumva totul este doar în mintea mea și dacă nu cumva ar fi mai bine să mai caut modalități prin care să mă “vindec”, așa cum îmi sugerau toți care știau totul sau doar câte ceva și care încă mă auzeau aducând în discuții, când și când, despre asta. Interviul dat de Federico Moccia pe la începutul lui 2018 (da, nu am reușit atât de bine să mă abțin de la a căuta, recunosc…), cel în care spunea că, șoc!, de fapt, povestea nu este chiar în totalitate oglindă a realității din viața lui, așa cum se spunea, ci, de la un punct înainte, doar pură imaginație… a fost pentru mine un și mai puternic argument adus ideii că eu chiar trebuie să mă “vindec”, așa ceva nu există în realitate, e doar în mintea mea… Așa am început chiar eu să scriu propria mea poveste, sperând, la fel cum sperase și Federico Moccia, ca, odată ce descarc totul în scris, să devin mai ușoară, să mă detașez și să ajung să cred că, de fapt, asta era soluția. Că, de fapt, trebuia doar să scriu, să împărtășesc, ca, mai apoi, să mă detașez și să-mi văd liniștită de viața mea, cu totul încheiat acolo unde îi era locul, în trecut. Și într-o simplă carte care spunea cititorilor o poveste frumoasă, bună de zilele de sfârșit de săptămână…

Scriam deja de câteva luni, îmi notasem… șaptesprezece ani deja pe-atunci… pe un carton mare cât un tablou uriaș, cu liniuțe, ani, ordinea întâmplărilor, tăieturi, bife adăugate între rânduri cu lucruri pe care mi le aminteam mai târziu, când, la un deja atât de rar telefon (rar nu că începeam totuși să ne uităm, nu… din contră… Rar pentru că încercam fiecare, și în felul ăsta, prin a ne ocoli, pentru a nu știu câta oară… Rar pentru că apăsarea devenea din ce în ce mai grea, în loc să dispară, iar noi mereu am încercat să facem cât mai puține… răni cu putință, cel puțin atât cât spațiul, situația și… sentimentele ne-au permis…) am fost întrebată, de data asta cu o voce mai scăzută, “De finalul ăla mai știi ceva..?”. Nu, nu mai știam, dar mi-am propus atunci să mai încerc, pentru o ultimă dată, să aflu. Am căutat ca cei mai maniaci detectivi, vreme de ore întregi, într-o noapte… în liniștea nopții, cum îmi plăcea mie cel mai mult să gândesc și să lucrez… ceva… Orice. Pe forumuri. Siteuri de cărți. De interviuri. De precomenzi. De autori. De filme. Iar forumuri. În limbi pe care nu le cunoșteam deloc, cu un dicționar online deschis într-o fereastră dublată, copiere-lipire, ceva, orice! Măcar… măcar un rând prin care cineva să spună dacă rămân sau nu împreună la sfârșit..! Atât speram să pot afla, nimic mai mult… Și-am găsit. Un nenorocit de PDF în spaniolă. Nu eram sigură că aia era varianta reală, la cât de disperați erau toți online, de fapt, să afle, așteptându-mă la orice, chiar și la cineva care să scrie o presupusă parte a treia. Un singur PDF așadar… Și să nu mă mai pună cineva să-i mai găsesc sursa, că nu mai știu în care dintre zecile de ferestre deschise am citit că de-acolo pot descărca Tres Veces Tú – Federico Moccia, după alte nu mai știu câte descărcări eșuate. Aveam, în sfârșit, în fața ochilor, aproape 650 de pagini pe care imediat le-am “răsfoit” puțin, ca să încerc să disting, cu spaniola mea de baltă, dacă este, într-adevăr, ce căutam. Cred că mi se măreau și ochii, și inima, și pulsul câte puțin, pe măsură ce citeam nume, locuri, lucruri care aveau sens cu cele întâmplate în primele două părți și-am zis “Asta e! Acum finalul… Vreau doar finalul.”. Rămân sau nu împreună. Atât.

După câteva zile de răscolire interioară și de sute de încercări ale minții mele de-a face presupuneri legate de cum s-ar putea petrece lucrurile și în viața mea, mi-am dat seama că-s din nou, pentru a nu știu câta oară în propria mea poveste, pe punctul de-a o lua pe o pantă mentală deloc bună, motiv pentru care m-am forțat să uit. Să uit că am găsit cartea, să uit coincidențele, să uit de orice legătură ar putea avea orice din ele cu viața mea.

Și m-am concentrat pe ce-am avut eu în mine de împărtășit. În mare parte, zic eu că am reușit. Dar doar să împărtășesc și să capăt și eu răbdarea aia pentru care mi-o lăudam pe Lenka mai devreme. Nicidecum să uit… Ba chiar și-atunci când a apărut tradusă până și în română această cândva mult așteptată parte a treia, am fost de neclintit! Deja eram mult mai relaxată, cu mult mai înainte într-ale mele și cu o prea mare încredere, de data asta, în propria-mi poveste, ca să mai simt nevoia să… îmi pun speranța în a altcuiva. Pentru că, de fapt, despre asta era vorba. Pentru că, la vremea respectivă, eu nu înțelegeam prea multe de la mine din ogradă, speram să pot înțelege de la altul care părea să aibă o ogradă asemănătoare cu a mea. Numai că întâmplările dintre timp mi-au adus… “vindecarea”, dar nu pe-aia ce mi-au dorit-o toți aceia care… niciodată n-au înțeles, de fapt, nimic din nimic. Ci… eliberarea de constrângeri, de preconcepții și de orice altceva mă făcea odată încă să mă îndoiesc de ceea ce simt… de ce-am simțit, de fapt, din prima clipă și până-n cea de-acum, din momentul ăsta. Și din ăsta. Și din ăsta. Și probabil din toate care vor urma de-acum și până la sfârșitul vieții mele. Și cine știe până când dincolo de atunci..!

Nu, nu, n-am renunțat de tot la ideea de a citi partea a treia… Îmi povestea recent o prietenă, originară din Chișinău, că ajunge la ea acasă. Cei de la Bestseller, de la care a pornit cartea pe piață în limba română, fiind din Chișinău… o lampă în capul meu s-a aprins și a zis “Cred că ar fi momentul. Nu..?”. Da. Am rugat-o să mi le ia. Partea a treia… Două cărți, nu una.

  • Nu, nu mi le trimite.
  • Dar stau câteva săptămâni, poate tu le vrei deja.
  • Nu, nu, când va fi să ajungă la mine, atunci să ajungă.

Cine consideră asta un detaliu nesemnificativ rog să afle că pentru mine e un motiv să fiu mândră de mine. Au fost dăți când turbam și aș fi dat orice să le am încă de ieri deja, nu peste câteva săptămâni..!

Le-am primit. Le-am pus în bibliotecă și abia acum, după aproape o lună mi-a venit timpul și de ele.

Acum… dacă cineva care citește asta îl cunoaște pe Federico Moccia, să îi spună din partea mea un mare “Mulțumesc!” și nu pentru poveste în sine, ci, înainte de asta, pentru că a așteptat atât de mult cu partea a treia, altfel m-ar fi făcut să mă întreb acum poate dacă nu cumva în viața mea, în calea mea, în deciziile mele m-am lăsat influențată de varianta lui, ajungând astfel să mă îndoiesc, de fapt, de veridicitatea propriei mele povești. Îi mulțumesc și pentru poveste, dar mai ales pentru că, prin întârzierea lui, mi-a dat ocazia să sper că, prin anumite decizii ale mele luate fără să știu deja varianta lui pe de-a întregul, am fost mai bună decât personajul lui… al meu… ale noastre..!.. și că am cotit din drum la timp, reușind astfel să evit măcar o parte din drama pe care el, pe alocuri, și-a imaginat-o… Sper..! Ah, și să-i mai spună și că ne-a cam încurcat, pe alocuri! Când eu am fost ea, când am fost el. Când EL a fost el, când a fost ea. Și că, deși eu nu-i cunosc gradul de spiritualitate, vreau să știe că eu cred cu tărie că pe umărul lui drept, când a scris, a stat un înger păzitor, probabil al meu. Sau al lui. Sau al LUI. Sau al cui o fi fost. Sau mai mulți. Sau ceva care a coordonat mai mult decât au făcut-o propria lui experiență de viață și imaginația lui. A fost ceva care i-a indus niște detalii atât de mărunte, atât de distante în timp și totuși atât de apropiate în realitate… Care au reușit să transforme o poveste atât de diferită în ansamblu într-o poveste izbitor de asemănătoare în amănunt..!

Și dacă cineva îl cunoaște și pe Mario Casas, să îi spună că e născut fix la data la care, din punct de vedere astrologic, s-a născut și relația poveștii mele de viață. De fapt, a vieții mele de poveste. Și să-i mai spună că da, e frumos de pică, dar nu la fel de frumos ca Mario Casas alias Kaian Jorn ăsta al meu, da?

Și cam atât…

P.S.: Am scris poate greșit și amestecat, însă n-o să revizuiesc nimic, de data asta. Încă sunt sub efectul acestui cuvânt din carte “Sfârșit” și îl ador, încă am proaspătă imaginea redată pe retina minții mele de ceea ce scrie imediat înainte de acest “Sfârșit” și… o ador. Dacă mă apuc să revizuiesc ce-am scris, sigur mă răzgândesc și revin la “Eu nu o să scriu despre cartea asta niciodată nimic!”. De, încă am și eu fricile mele, ca toată lumea, că-s și eu om… Dar mă lupt cu ele!

Și citiți cărțile astea ale lui Federico Moccia..! Chiar dacă aveți sau n-aveți încă o poveste care să vi se oglindească în povestea din ele… Doar rugați-vă să fiți binecuvântați astfel și ajutați-vă în rugăciunea voastră lăsându-vă inspirați de mici detalii din aceste cărți, atât de frumos aduse împreună. Chiar dacă Federico Moccia a trăit-o doar pe jumătate, jumătate imaginându-și-o, mă alătur lui cu partea mea și jur… jur că se poate! Oricare ar fi finalul, e prea frumos drumul până acolo și merită trăit din plin..! Chiar te trimite totul la cel puțin trei metri deasupra cerului..!!

Gata. Lectură plăcută! Eventual cu asta pe fundal…

error: Conținutul este protejat!!