și oamenii lor

VISELE

Roxana Andreea Rusu interviu

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a te întreba despre o activitate. Ce activitate te face pe tine să pierzi noțiunea timpului? Ce-ți face o atât de mare plăcere, cât să îți dai seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Roxana Andreea Rusu: Să citesc o carte bună și să mă pierd în firul ei sau să ascult în căști muzica preferată pentru momente de relaxare. Aceste două activități pot fi depășite, în privința efectului de (…)

(…) ,,evadare” pe care îl au, doar de zgomotul plăcut al valurilor lovindu-se de țărm, pe o plajă retrasă și curată. Nu mă plictisesc să privesc și să respir apa, exact din locul în care ea se termină și începe nisipul. Fără amenajări speciale.

CEP: Ce crezi despre oameni și puterile lor? La ce te duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
RAR: Fără a generaliza, oamenii ar putea fi mai conștienți de puterile lor. Dar, după ce acest lucru se întâmplă, este important dacă și le folosesc pentru lucruri bune sau pentru lucruri rele. De aici încep ramificațiile încurajatoare, speranța de mai bine sau cele dezamăgitoare când constatăm cum își folosesc unii puterile sau puterea…

CEP: Dacă ai avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ai vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
RAR: Mi-ar plăcea ca oamenii să nu uite perspectiva de ansamblu. Faptul că suntem musafiri într-un loc unic în univers. Un loc fără de care nu putem exista, dar care poate continua să existe fără noi. Care găzduiește milioane de specii și absolut toate trăiesc în echilibru cu natura, cu o singură excepție. Doar omul, prin anumite practici, acționează împotriva acestui echilibru natural. Mi-ar plăcea ca oamenii să înțeleagă privilegiul de a exista o vreme aici și să se bucure mai mult de acest timp limitat, de ceea ce contează cu adevărat, dar și să țină cont de ceea ce lasă în urma lor. Să fie mai puțini preocupați de interese personale, conflicte, violență și bani. Probabil am trăi într-o lume mai corectă, mai bună, mai curată și mai liniștită.

CEP: Care este acel ceva al tău despre care ai convingerea că nu-l vei pierde, că nu ți se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
RAR: Bunul simț.

CEP: În ce măsură visul tău, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea ta? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea ta în sensul ăsta?
RAR: Nu aș putea găsi o ambiție personală majoră, pe care să o consider un vis profund. Toate obiectivele mele au fost destul de realiste, din aproape în aproape, chiar dacă uneori au însemnat viraje bruște. Din fericire am visat, cunoscându-mi limitele, la lucruri pe care am și putut să le realizez. Dacă mă întrebi însă la cum proiectam eu acum 20-30 de ani realitatea de astăzi, atunci aș răspunde că total diferit.

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Tu ce faci pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe tine să te echilibreze, care să te repoziționeze în zona aia din care să poți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
RAR: Un restart, ca la telefon. Când mă simt depășită și totul pare fără ieșire mă detașez complet de situație, proiect, comunicare, pentru câteva ore, o zi sau două. Poate mă plimb sau mă uit la un film în orice caz fac cu totul altceva, decât într-o zi obișnuită. Această pauză mă ajută să privesc lucrurile ulterior din altă perspectivă, să observ noi detalii sau soluții, adică să recapăt viziunea proapătă și completă, de 360 de grade, asupra unei situații. Întrebarea îmi amintește și de cuvintele marelui actor Dem Rădulescu. El spunea că, atunci când te simți nefericit, trebuie doar să privești în jos… La cineva care nu poate să facă un lucru simplu, cum ar fi să urce niște trepte. Sau care observă tăcut traficul obositor și alergătura de afară, de la fereastra unui spital și ar da orice să fie în locul oricărui trecător. Brusc, problemele de rutină vor deveni niște fleacuri, așa cum sunt de altfel.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simți că nu poți progresa? Ce te provoacă, ce te împiedică în calea ta spre împlinirea visului tău?
RAR: Nu gândesc niciodată atât de radical. Văd cursul vieții ca pe o combinație ce rezultă din liberul nostru arbitru adică alegerile pe care le facem, elementul neprevăzut total incontrolabil și o serie de conjuncturi care influențează totul, pentru că după părerea mea, fiecare gând, cuvânt sau acțiune produc un efect de domino. Dacă multiplicăm totul, gândindu-ne la toți oamenii din jurul nostru și influențele lor, rezultă un ,,caleidoscop” al vieții, prin care încercăm să facem slalom cum putem mai bine.

CEP: Ce prinde contur din tine în mod cursiv, fără să fie nevoie să faci nici măcar un minim efort pentru asta?
RAR: Ceea ce scriu. Ma refer la cărțile publicate, dar și la materialele nepublicate care așteaptă un moment potrivit. Totul se scrie aproape singur. Iar activitatea literară, care include și lectura, completează perfect cariera mea de psihopedagog. Citind cărți, înveți să citești mai bine oameni.

CEP: Care este acel singur cuvânt care te descrie pe tine cel mai bine?
RAR: Unică. Așa cum ești și tu, cum e fiecare om.

CEP: Care simți că este percepția prietenilor tăi în ceea ce te privește? Dar a familiei? În ce măsură lași să se implice ele în viața ta de zi cu zi? Obișnuiești să urmărești un mentor sau ești chiar tu propriul tău mentor?
RAR: Sunt, de fapt, două întrebări. La prima pot răspunde că mă străduiesc să fiu mereu corectă în abordare și acțiuni, față de oricine. Primesc des apreciere și semnale care îmi demonstrează că percepția celor din jur este bună în ceea ce mă privește, chiar și de la oameni pe care nu îi cunosc personal. Acest lucru mă încântă și mă încurajează să continui activitatea mea profesională. Accept și critici când este cazul și încerc să fiu mai bună. Lista persoanelor foarte apropiate este extrem de scurtă. Sunt acele persoane a căror percepție despre mine mă interesează să rămână corectă și de la care am așteptări în acest sens, pentru că lor le apar asumat, în cel mai vulnerabil și deschis mod. Oameni speciali pentru mine, pe care îi iubesc, care mi-au rămas pur și simplu alături sufletește, ca o constantă în timp, poate de la distanță. Eu sunt de părere că nu distanța separă oamenii, ci tăcerea, disponibilitatea de a te implica și comunica. Este și familia a cărei percepție este esențială. Pentru mine este foarte important să fiu un exemplu cât mai bun pentru fiul meu. Să fiu puternică și demnă pentru el, are nevoie de acest lucru pentru o dezvoltare sănătoasă. Acest obiectiv îmi influențează toate deciziile. Apoi, mărturisesc că am lângă mine un om pentru care am fost mereu cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă, cea mai specială, care mi-a reamintit chiar și în zilele cele mai proaste ce am eu mai bun. Așa ceva găsești rar, te obligă să îți ridici propriile standarde și nu are cum să nu-ți dea forță în cele mai provocatoare sau urâte situații. Pentru mine a însemnat și posibilitatea de a face o echipă sudată în fața problemelor și de a găsi putere chiar și atunci când părea că se prăbușește totul. La a doua întrebare, despre mentori, îți pot spune că am avut întotdeauna noroc să cunosc personalități extraordinare în carieră, adevărați profesioniști desăvârșiți de la care am învățat ,,furând” meserie. Am avut capacitatea de a aprecia valoarea lor și dorința de a mă face plăcută și acceptată, ceea ce i-a determinat să mă perceapă ca având potențial și să mă ajute.

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, ți-ai (fi) trăi(t) viața diferit?
RAR: Este vârsta pe care o voi împlini la următoarea aniversare. Nu știu dacă cineva face alegeri în viață în funcție de cât crede că va trăi. Eu una nu m-am gândit niciodată așa. Am ales ce am crezut eu că e mai bine la momentul respectiv. Mărturisesc că am mai greșit, uneori influențată de părerile altora, alteori din entuziasm sau pur și simplu s-a întâmplat ca o decizie mică, luată superficial, să producă efecte majore, pe termen lung. Adică au fost pe lângă deciziile bune și decizii care m-au dus pe un drum ocolit, care m-au făcut să pierd timp prețios sau care mi-au produs ulterior pagube mari sau suferință. Profesional am avut proiecte de succes, dar am dat și faliment răsunător. Toate deciziile proaste au fost însă lecții învățate, care au contribuit la personalitatea și experiența mea de astăzi. Aș face altfel dacă aș lua totul de la capăt? În multe privințe, da hotărât! Mereu este loc de mai bine și este firesc să încerci să atingi idealul.

CEP: Ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le-ai strâns până acum și a te lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
RAR: Dacă ar fi musai să aleg, atunci a doua variantă, fără să stau pe gânduri. Am amintiri minunate și nu aș renunța la ele.

CEP: În general, te preocupă mai mult să faci lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
RAR: Lucrurile care trebuie, cum trebuie. Sunt cel mai aspru critic al meu.

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeai a fi adevăr?
RAR: După faptă și răsplată.

CEP: Într-o singură frază, cine ești tu?
RAR: Cea mai bună prietenă a mea și un om empatic, bine intenționat, cu simțul umorului, care a învățat să privească dincolo de aparențe.

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
RAR: Răspunsul nu poate fi unul simplu. Depinde de resursele și istoria personală a fiecăruia dintre noi. Nu există o rețetă universal valabilă. Poate pentru unii e mai bine să nu riște. Eu am riscat din multe puncte de vedere, dar numai din momentul în care am concluzionat că sunt dispusă să-mi asum consecințele, oricare ar fi ele. Există și riscuri pe care acum nu mi le-aș asuma din start, chiar dacă viața e scurtă și nu am acces la toate lucrurile care îmi plac.

CEP: Care este cea mai mare frică a ta, în momentul de față?
RAR: Prefer să nu mă gândesc pur și simplu, la acest răspuns. Frica este de multe ori o iluzie toxică.

CEP: Ce te motivează cel mai mult, în momentul de față?
RAR: Faptul că mă simt foarte bine cu mine la această vârstă minunată. Știu ce pot, îmi cunosc valoarea și limitele. Aceste detalii ce țin de experiență și spiritul copilăresc, foarte puternic, îmi dau energie, speranță și idei noi când privesc spre viitor.

CEP: Ce te-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
RAR: Să fiu eu.

CEP: Ce ai tu pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
RAR: Nu știu, probabil că depinde de fiecare dintre ei răspunsul. Sunt de părere însă că fiecare ar trebui să se compare doar cu propria persoană și să încerce să se autodepășească.

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

25.09.2021
ROXANA ANDREEA RUSU

/ Scriitoare de cărți pentru copii și psihopedagog

foto activitate Interviu
Cezar A. Mihalache

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a te întreba despre o activitate. Ce activitate te face pe tine să pierzi noțiunea timpului? Ce-ți face o atât de mare plăcere, cât să îți dai seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Cezar Adonis Mihalache: Când se întâmplă așa ceva, da, poți să spui că ești fericit și împlinit! Că ai o profesiune ce trece dincolo de pasiune, pentru că numai așa poți uita de timp… De prețul pe care îl plătim în (…)

(…) fiecare secundă cu fiecare secundă. Și nu doar când se face târziu în noapte, ori zorii te găsesc, ori îi surprinzi tu, acolo, la măsuța ta de lucru, în cazul meu, evident, scriind… Dar stai să vezi cum e să te prindă ultima zi a anului și ultima lui oră, la fel, scriind… Dar pot spune că sunt împlinit prin profesiunea mea și pasiunile mele, chiar dacă ele nu înseamnă și un răspuns material pe măsura timpului dedicat. De fapt, de la un punct, nici nu mai au cum să conteze… Ori pentru ce…

CEP: Ce crezi despre oameni și puterile lor? La ce te duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
CAM: În fiecare există ceva aparte… Ca manifestare concretă sau ca un sâmbure ascuns sub un strat de neîncredere… Acel ceva nedescoperit, nu „la timp”, ci încă nu… Căci niciodată nu este târziu. Nu trebuie să fie târziu. Altminteri, de ce am mai fi aici? Există și dezamăgire și încurajare în cei de lângă noi… Personal, ca scriitor și gazetar, am surprins în întâlnirile mele cu oamenii amândouă trăiri… Am dat peste oameni vocali, cu multe studii, dar cu un gol acoperit de un contur, aproape o neformă, o formă împrumutată de la alții, furat, plagiat, hai să zicem pastișat, dar am întâlnit și oamenii simpli, poate rudimentari în aprecierea celor amintiți înainte, dar plini de energie frumoasă, pozitivă, de conținut de mesaje.

CEP: Dacă ai avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ai vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
CAM: Aș încerca să o conving ca, pentru o clipă măcar, să încerce să meargă în sens invers… Să se privească pe sine… Ca într-un promo despre realitate în care să privești pur și simplu într-o oglindă chiar realitatea. Eram cândva la Moscova, pe scara rulantă de la metrou, și, în vreme ce o masă de oameni înghesuită urca, un tânăr cobora împotriva curentului… Apostrofat de cei mai în vârstă, „De ce cobori împotriva valului, tinere?”, răspunsul lui a fost savuros: „Nu! Valul urcă împotriva mea”!… Așadar, caută locul cel mai potrivit al punctului tău de a răsturna lumea.

CEP: Care este acel ceva al tău despre care ai convingerea că nu-l vei pierde, că nu ți se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
CAM: Scrisul. Iar de va fi nevoie, când ni se vor lua și ultimele ziare scrise, când internetul va fi la un buton cenzură, știu că voi continua a scrie chiar și pe tocurile ușilor! Dar nu mă voi lăsa învins, uniformizat!

CEP: În ce măsură visul tău, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea ta? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea ta în sensul ăsta?
CAM: Am visat să zbor, zbor! Am visat să scriu, scriu! Am visat să scriu zburând și să zbor creionându-mi gândurile, am făcut-o! Și o voi face pentru că fiecare următoare zi este prima din șiragul rămas!

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Tu ce faci pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe tine să te echilibreze, care să te repoziționeze în zona aia din care să poți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
CAM: Gândul că poate alții nu au nici măcar această șansă. Șansa de a fi viu chiar și într-o lume haotică sau ce pare că amorțește, că te amorțește. Iar când îmi pare a-mi fi greu, mă gândesc la un bun prieten, paralizat din copilărie în visul lui de a zbura, după ce s-a prăbușit, poate ca Icar, cu deltaplanul, și care mi-a spus că atunci când am impresia că îmi este greu, să mă gândesc la el și la cei asemenea lui…

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simți că nu poți progresa? Ce te provoacă, ce te împiedică în calea ta spre împlinirea visului tău?
CAM: Singura piesă lipsă într-un blocaj sunt, pot fi, doar eu! Restul, lucruri, stări pot fi găsite și regăsite, inventate, motivate. Dar nu ajung niciodată în acel punct. Poate și pentru faptul că am grijă să nu rămân fără „ocupație”. Fie ca vise. Și întotdeauna îmi găsesc un nou lucru de făcut înainte de a termina ceea ce făceam.

CEP: Ce prinde contur din tine în mod cursiv, fără să fie nevoie să faci nici măcar un minim efort pentru asta?
CAM: Scrisul. Dar nu pot să jur că vine doar din mine, ci mai degrabă prin mine.

CEP: Care este acel singur cuvânt care te descrie pe tine cel mai bine?
CAM: Eu!

CEP: Care simți că este percepția prietenilor tăi în ceea ce te privește? Dar a familiei? În ce măsură lași să se implice ele în viața ta de zi cu zi? Obișnuiești să urmărești un mentor sau ești chiar tu propriul tău mentor?
CAM: Ca de la om la om, ca de la prieten la prieten, ca de la amic la amic… Cu toate stările posibile, admirație, invidie, curtoazie, confidențe… Dar nu am depins de nimeni și nu am lăsat pe nimeni să intre în lumea mea pentru a mă face dependent.

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, ți-ai (fi) trăi(t) viața diferit?
CAM: Deja am câștigat zece! Pe de o parte, aș schimba-o pentru alte trăiri, pe de altă parte, nu aș schimba nimic pentru că pot schimba eu în acalași format de viață, în fiecare clipă, ceva.

CEP: Ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le-ai strâns până acum și a te lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
CAM: La un moment dat, oricum vom începe a pierde din ele… Poate chiar pe toate… Poate cu un rost, poate ca preț a ceea ce am strâns… De aceea, carpe diem fiecare răsărit!

CEP: În general, te preocupă mai mult să faci lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
CAM: Așa, pentru analogie, între a lua o decizie posibil greșită și a tergiversa decizia până te convingi că este cea bună, aș lua decizia fără pierderea timpului… Pentru că ea poate fi îndreptată din mers, dar dacă ai ratat momentul, „trenul și peronul”, degeaba te mai agiți… Chiar dacă „gara rămâne”, nu știi dacă va mai veni un tren…

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeai a fi adevăr?
CAM: Că „Adevărul este cea mai bună minciună”… De fapt, este cea mai mare minciună!…

CEP: Într-o singură frază, cine ești tu?
CAM: Același, eu…

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
CAM: Viața are dimensiunea trăirilor din ea pe care i le dăm noi. Unii împlinesc experiențele a două, trei vieți înainte de linia de mijloc a propriei vieți, alții trăiesc o viață abia adunând praful unui grăunte de trăire… Dar poate privesc eu altfel… Am fost militar parașutist în ‘89, am avut camarazi care au murit în brațele mele, ei sunt acolo, la doi metri sub pământ, eu sunt aici, am primit o învoire pentru toate zilele imediat următoare…Și atunci am obligația de a face mai mult!

CEP: Care este cea mai mare frică a ta, în momentul de față?
CAM: Frică, nu… Temeri poate… Ca parașutist militar, ca pilot în timpul liber, pentru mine frica nu are o justificare logică… Aș avea o temere însă… Poate… Nu știu… Ar fi aceea de a nu ajunge la un moment dat să constat că nu mai am nimic de spus… Că nu mai am de ce să mă revolt… Dar, pe de altă parte, ar fi un lucru bun, căci ar însemna că s-au îndreptat toate lucrurile pentru care să mă revolt, să lupt… Doar că, dacă de un lucru putem fi siguri în țara lui Caragiale, este acela că niciodată nu vom avea timp să ne plictisim!….

CEP: Ce te motivează cel mai mult, în momentul de față?
CAM: Încercarea de a duce un mesaj spre cât mai mulți oameni. Și de a auzi vocea acelora ce vor să se facă auziți.

CEP: Ce te-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
CAM: Continuă!

CEP: Ce ai tu pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
CAM: Poate puterea de a nu renunța…Dar nu este vorba că poate ceilalți nu mai au așa ceva, ci despre realitatea că mulți refuză să mai creadă că au dreptul, la orice vârstă, în orice profesiune, meserie, pasiune, să viseze. De aceea, visați, chiar dacă într-o zi veți fi impozitați pentru această dorință de a ieși din rând!

CEP: Datorită lui Cezar și a unui bun prieten comun am reușit să lansez volumul 2 din Terapie pentru mine și suflet într-un mediu cum îmi place mie, o librărie veche, în care am cunoscut oameni vechi, folosind aici termenul de “vechi” pentru tot ce poate el descrie mai valoros… La momentul respectiv, cred că n-am conștientizat unde mă aflu și înconjurată de cine, dar, ulterior, în timp, toate au înflorit în sinea mea și acum și mult de acum înainte le voi purta ca parte integrantă din mine. Mulțumesc, Cezar! Mulțumesc, Alexandru!

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

22.09.2021
CEZAR ADONIS MIHALACHE

/ scriitor și gazetar, jurnalist, Director și redactor șef Ziarul Națiunea

Ziarul Națiunea
Andreea Ungureanu

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a te întreba despre o activitate. Ce activitate te face pe tine să pierzi noțiunea timpului? Ce-ți face o atât de mare plăcere, cât să îți dai seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Andreea Georgiana Ungureanu: Când eram mică îmi plăcea enorm să citesc, citeam tot ce îmi pica în mână, proză sau poezie, jurnale, în română sau în engleză, nu conta, citeam până la 2-3 dimineața, când (…)

(…) adormeam cu cartea în mână, la lumina unei lanterne uneori. Apoi, odată cu primul meu copil, am descoperit dragostea pentru hrana sănătoasă și am început să studiez din ce în ce mai mult despre cum ne influențează sănătatea hrana pe care o consumăm zi de zi. Așa că am ajuns să citesc până la 2-3 dimineața uneori, dar data aceasta, în loc de beletristică, citesc tot ce îmi cade în mână despre sănătate și nutriție, de la studii la experiențe personale, de la cele mai noi descoperiri până la remedii ancestrale. De multe ori îmi dau seama că citesc despre mai multe subiecte în același timp și îmi trebuie puțin efort să rămân pe o singură direcție. De cele mai multe ori mi se pare că zilele sunt atât de scurte și eu mi-aș dori să citesc și să studiez despre atât de multe lucruri. Și de cele mai multe ori nu mă mulțumesc doar cu o singură parte a baricadei, îmi doresc să văd și cealaltă parte ce are de spus și noi orizonturi se deschid, dar și mai multe întrebări își caută răspunsul.

CEP: Ce crezi despre oameni și puterile lor? La ce te duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
AU: Eu știu că oamenii au o putere imensă de a iubi, pentru mine asta e singura putere care cu adevărat contează, restul sunt povești, sunt invenții ale societății în care trăim. Cu cât iubim mai mult, cu atât suntem mai puternici. Când iubim puțin (fie că pe noi înșine, fie că pe alții sau lumea din jur) cu atât ne este mai frică, cu atât suntem mai neîncrezători.

CEP: Dacă ai avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ai vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
AU: Dreptatea contează mai puțin, relațiile contează mai mult. Dacă avem sau nu dreptate într-un anumit moment este discutabil și foarte subiectiv (chiar și atunci când știința este implicată) și dacă ținem neapărat să ni se dea dreptate, motiv pentru care nenumărate dezechilibre se întâmplă în societatea noastră (divorțuri, războaie, conflicte religioase…), atunci relațiile se șubrezesc, iubirea de care vorbeam mai devreme scade. Societatea în care trăim ne-a învățat că lucrurile sunt alb sau negru, bun sau rău, dreptate sau nedreptate, însă oameni ideali, relații ideale sau societăți ideale nu există. Așadar atunci când alegem să iubim mai mult și să “avem dreptate” mai puțin lucrurile devin mai simple, mai clare.

CEP: Care este acel ceva al tău despre care ai convingerea că nu-l vei pierde, că nu ți se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
AU: Dragul de oameni, m-am născut cu drag să ajut oamenii și nu îmi pare rău, chiar și atunci când asta îmi ia multă energie. Mâine o iau de la capăt. Uneori, atunci când îți dorești să ajuți oameni cu probleme de sănătate, lucrurile nu sunt simple și nici ușoare, fiecare organism și fiecare om este diferit, unic. Uneori mă frământ mult să găsesc soluții, uneori se poate, alteori e nevoie să accept lucrurile așa cum sunt.

CEP: În ce măsură visul tău, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea ta? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea ta în sensul ăsta?
AU: Mi-am dorit mulți ani să ajuns să fac ceea ce fac acum, să îndrum oamenii în schimbarea dietei pentru o sănătate mai puternică. Mulți ani în care visam cum aș putea să fac asta, dar au fost și multe momente în care frustrarea că nu puteam să îmi îndeplinesc visul mă aducea la deznădejde, îmi pierdeam speranța odată cu trecerea anilor. A fost nevoie să ne mutăm din țară, să cunosc anumiți oameni care să mă inspire (unii întâmplător) pentru a-mi da seama că de fapt pe lângă anumite conjuncturi favorabile restul este doar voință, dedicare și muncă. Așa că este foarte mult despre acțiunile tale, deși unele nu sunt direct raportate la visul tău, dar te pot aduce în conjunctura favorabilă, apoi ceva curaj de a spune DA, de a risca și a-ți asuma, dar și de a lua frâiele în mână oricât de greu ar fi, oricâte nopți nedormite, oricâte emoții ai avea, oricâte întrebări ți-ai pune. Mergi mai departe, cu fiecare pas înainte, dar și cu fiecare loc în care te poticnești, îți vezi tot mai mult visul împlinit.

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Tu ce faci pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe tine să te echilibreze, care să te repoziționeze în zona aia din care să poți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
AU: Probabil nu va fi un răspuns foarte comun. Și eu ca mulți alții am fost învățată de mică să nu arăt lumii plânsul, mulți cred că plânsul se întâmplă atunci când ești slab. Ei bine pe mine plânsul mă reechilibrează, fie că sunt cu nervii pe pereți sau am fost dezamăgită, frustrată sau speriată, un plâns bun sub un duș cald e uneori cel mai bun remediu pentru mine, ies din duș alt om. Odată cu apa se duc grijile și teama, stresul și frustrarea.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simți că nu poți progresa? Ce te provoacă, ce te împiedică în calea ta spre împlinirea visului tău?
AU: Deși de mică am crescut într-un mediu în care “vânzările” erau parte din viața de zi cu zi, am terminat o facultate în domeniu economic, profil vânzări, primul meu job a fost în vânzări, cred că este cel mai mare chalange pentru mine atunci când sunt nevoită să fac partea de vânzări. Știu să fac asta, dar nu mă reprezintă și aș evita oricând partea asta. Dar în același timp simt că într-o oarecare măsură mă oprește din drumul meu. Trăim într-o perioadă în care “balta e plină de pește” și găsirea unor metode de a ieși cumva la suprafață este esențială. Un lucru însă va rămâne cu mine mereu, chiar dacă faci vânzări e important să rămâi sincer cu tine și cu ceilalți.

CEP: Ce prinde contur din tine în mod cursiv, fără să fie nevoie să faci nici măcar un minim efort pentru asta?
AU: Grija față de ceilalți, uneori mai puțin de mine și mai mult de ai mei, dar asta vine natural. Recent am învățat că atunci când am mai multă grijă de mine pot avea grijă mai bine și de ceilalți.

CEP: Care este acel singur cuvânt care te descrie pe tine cel mai bine?
AU: Compasiune.

CEP: Care simți că este percepția prietenilor tăi în ceea ce te privește? Dar a familiei? În ce măsură lași să se implice ele în viața ta de zi cu zi? Obișnuiești să urmărești un mentor sau ești chiar tu propriul tău mentor?
AU: Puținor oameni le spun prieteni, nu pentru că nu aș avea mulți oameni care îmi sunt dragi, dar prietenii mei sunt speciali pentru mine, sunt oameni pe care îi port în suflet oriunde m-aș duce, de aceea prietenii mei au încredere că relația noastră este de încredere și acceptare, iar fiecare prieten e o poveste specială, unică. Familia mea crede că sunt prea dură cu mine uneori. Sunt mai mulți oameni de la care am învățat câte ceva de-a lungul anilor. Sunt câteva femei cu care m-am intersectat la un moment dat și care m-au inspirat profund, iar o parte din ele chiar m-au sprijinit să îmi îndeplinesc visul, însă foarte multe am învățat din propriile greșeli.

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, ți-ai (fi) trăi(t) viața diferit?
AU: Uneori regret că aș fi putut să mă comport mai bine în anumite situații cu copiii mei, apoi îmi spun că tot ceea ce am făcut până acum i-a făcut copiii minunați care sunt, deci cum aș putea să îmi doresc să schimb ceva? Știu că, cu orice lucru mărunt pe care l-am schimba, viața noastră ar fi diferită acum și aici, iar eu nu vreau ca viața mea să fie diferită. Poate în anumite momente aș fi avut dreptate mai puțin și aș fi iubit mai mult.

CEP: Ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le-ai strâns până acum și a te lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
AU: Dacă m-ai fi întrebat acum câțiva ani probabil ți-aș fi răspuns diferit, acum însă cred că e important să fim împăcați cu ce a fost și să privim în viitor, doar prezentul și viitorul îl putem influența.

CEP: În general, te preocupă mai mult să faci lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
AU: De cele mai multe ori am făcut ce am simțit să fac, chiar dacă nu a fost mereu ce trebuia să fac sau ce se aștepta lumea să fac, chiar dacă de multe ori am fost contra curentului, chiar dacă de multe ori nu a fost cel mai ușor drum. Ca atunci când după un an de muncă într-o companie mare cu mult potențial am plecat și am deschis propia afacere, la vârsta de 24 de ani. Am făcut primul copil la vârsta la care mulți ar fi zis că este prea devreme. Iar după aproape 14 ani într-un domeniu cu multe beneficii materiale am plecat pentru a-mi urma visul. Nu mi-a fost teamă să fac ceea ce simt să fac. În școală nu am fost o “populară” datorită firii mele, ci mai degrabă o rebelă, am făcut grevă la ora de istorie, am înfruntat profesori nedrepți, iar mai târziu în viață am încercat să fiu fidelă credințelor mele și mi-am găsit curajul atunci când mi-am dorit ceva cu adevărat. Dar mereu am dat tot ce am avut mai bun. Am credința că orice ai hotărî să faci, fie că este conform visurilor tale. fie că nu tocmai, e important să o faci cu inima deschisă și să te bucuri de experiență.

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeai a fi adevăr?
AU: Credeam că îmi va fi ușor când voi avea copii deoarece dintotdeauna mi-au plăcut copiii și sunt foarte confortabilă în preajma lor. Ei bine, copiii tăi te pot scoate de foarte multe ori din zona de confort și pot apăsa multe butoane sensibile, chiar mai multe deodată.

CEP: Într-o singură frază, cine ești tu?
AU: Sunt un om simplu, o femeie sinceră, care nu are nevoie de multe lucruri să fie fericită, dar care își dorește să lase ceva în urmă și acel ceva nu e material, e ceva care să schimbe puțin lumea.

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
AU: Pentru că în viață nu mergem singuri, pentru că uneori e nevoie să alegi între a face ceva ce îți place sau a petrece timp cu cei dragi. Apoi, așa cum am spus și mai devreme, chiar dacă luăm decizia să mergem pe un drum mai sigur, deși ne dorim mai mult să facem altceva, e important să ne asumăm decizia care am luat-o și să mergem pe acel drum cu inima deschisă. Nu îmi face plăcere uneori să fac curat în casă, dar îmi place să am o casă curată pentru mine și familia mea, așa că îmi pun muzica preferată, mă gândesc la planuri de viitor sau la locurile pe care mi-aș dori să le vizitez, așa ștersul prafului și spălatul vaselor e mai agradabil.

CEP: Care este cea mai mare frică a ta, în momentul de față?
AU: Să zbor! Deși îmi place foarte mult să călătoresc, mersul cu avionul este o frică la care lucrez. Deși îmi este foarte frică să merg cu avionul, asta nu mă poate totuși opri să mă urc în avion pentru a putea ajunge acolo unde îmi doresc.

CEP: Ce te motivează cel mai mult, în momentul de față?
AU: Să ajut femeile care trec prin aceleași probleme de sănătate prin care am trecut și eu, pentru că știu că se poate și îmi doresc ca și alte femei să știe că se poate. Să le arăt copiilor mei că, mai devreme sau mai târziu, dacă îți dorești și muncești în privința asta, dorințele se împlinesc.

CEP: Ce te-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
AU: Să am mai multă grijă de mine. Iar aici mă refer și la nivel psihic, emoțional, energetic. Dar și fizic, chiar dacă la partea de nutriție am lucrat mult și am evoluat mult, rezolvându-mi multe probleme de sănătate, am nevoie să integrez mai multă mișcare în viața de zi cu zi, într-un mod constant. Cât și să am mai multă încredere în intuiția mea. Să învăț să îmi găsesc echilibrul, iar la ce am început să lucrez cu mine în ultima vreme este să îmi accesez mai mult energía feminină care în ultimii 10 ani a fost puțin ignorată. Înainte să mă dedic coachingului în nutriție și naturopatie am lucrat într-un mediu preponderent masculin, iar asta m-a făcut să îmi înăbuș fără să îmi dau seama o parte din energia feminină, creativitatea, intuiția, însă acum am nevoie de toată forța acestei energii feminine pentru a putea să ajut femeile să își găsească echilibrul.

CEP: Ce ai tu pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
AU: Răbdare și drag.

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

13.09.2021
ANDREEA GEORGIANA UNGUREANU

/ Coach în nutriție și naturopatie/ Wellness

Andreea Ungureanu activitate
Mirune Iliescu

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a te întreba despre o activitate. Ce activitate te face pe tine să pierzi noțiunea timpului? Ce-ți face o atât de mare plăcere, cât să îți dai seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Miruna Iliescu: Poate sună ciudat, dar cred că muncă de cercetare. Acum câțiva ani, aș fi spus cititul în general, pentru că multă vreme așa am acumulat mare parte a cunoștințelor. Dar acum, (…)

(…) odată cu accesul la atâtea cursuri și traininguri online, învățatul din cărți a fost completat de informațiile culese din podcasturi și video-uri. Și am realizat că adevărata activitate care mă face să pierd noțiunea timpului este… învățatul. Au fost persoane care au observat chiar înaintea mea că, în adâncul sufletului, sunt destul de nerdy și pot merge (mult) prea în detaliu cu cercetarea, când vine vorba despre un subiect nou care să mă pasioneze. Se trage totul din curiozitatea de a înțelege lumea din jurul meu… e o însușire care se pare că dă o dependență de cercetare, învățare, explorare.

CEP: Ce crezi despre oameni și puterile lor? La ce te duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
MI: Este o întrebare puternică pe care ar trebui să ne-o punem mai des. Fiecare om vine cu puterea lui: puterea de a ne influența stările, zilele, viața. Impactul pe care îl au oamenii asupra celor din jur e un subiect foarte puțin abordat în viața noastră de zi cu zi. Am ajuns toți să fim priviți prin filtrul unor cifre, evaluări, CV-uri și considerați piese interschimbabile într-un sistem care, evident, scârțăie. Din această cauză cred că oamenii au uitat că au puteri dincolo de standardele măsurabile: un zâmbet, o mână de ajutor, înțelegere și toleranță. Sunt puteri bune ale oamenilor, puteri care ne fac umani și nu poate să fie decât încurajator să întâlnești și să te înconjori de astfel de oameni.

CEP: Dacă ai avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ai vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
MI: Aș alege să molipsesc întreaga omenire cu lentoare. Lentoare pentru a observa mediul în care se află, lentoare pentru a înțelege lumea dincolo de bula din care provin și, cel mai important, lentoare pentru a sta singuri cu sentimentele și emoțiile lor. Astăzi suntem mereu pe fugă, mereu grăbiți și nu avem timp să ne trăim viața, de fapt. Alergăm de la muncă acasă, de acasă la magazin, din punctul A în punctul B, fără să ne uităm la drum, la oameni, la nori sau la stele. Și ajungem la finalul zilei să ne întrebăm pentru ce ne agităm atât, ce sens au toate. O lume mai bună ar fi o lume în care ne-am concentra mai mult pe momentul prezent, pe oamenii și locurile din fața noastră și ne-am face timp să interacționăm. Multe stereotipuri și prejudecăți vin din lipsa noastră de cunoaștere și interacțiune, iar stilul nostru de viață agățat de deadline-uri și targete nu ne ajută neapărat să împărțim în jurul nostru mai multă compasiune și înțelegere.

CEP: Care este acel ceva al tău despre care ai convingerea că nu-l vei pierde, că nu ți se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
MI: Haha… curiozitatea. De-a lungul timpului, cu toții ne schimbăm. Miruna de acum 10 ani nu seamănă aproape deloc cu Miruna de azi… cu excepția curiozității. Cum ziceam, îmi place să descopăr toate detaliile când descopăr ceva care începe să mă pasioneze.

CEP: În ce măsură visul tău, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea ta? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea ta în sensul ăsta?
MI: Visul meu este și a fost mereu să fiu fericită. Fiecare dintre noi avem motivele noastre de fericire, mai mici sau mai mari. Pentru mine, fericirea stă în momente mici și mari, în fiecare comandă pe care o avem la magazin, în fiecare mulțumire primită de la persoane pe care le ajut, în fiecare ieșire cu prietenii sau familia. Visul meu coincide cu realitatea în mare măsură și consider că ține totul de propriile filtre pe care le aplicăm vieții pe care o ducem.

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Tu ce faci pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe tine să te echilibreze, care să te repoziționeze în zona aia din care să poți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
MI: Ciocolata, haha. Da, sunt momente în care nimic nu se leagă și lucruri merg pe dos parcă în lanț. De obicei, termin ce îmi propusesem pentru acea perioadă, dar nu îmi mai planific nimic nou și îmi iau o pauză până se aliniază din nou planetele.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simți că nu poți progresa? Ce te provoacă, ce te împiedică în calea ta spre împlinirea visului tău?
MI: Ziua de 24h. Cel mai mare regret al meu este că ziua are un număr finit de ore. Simt că aș fi putut și mi-ar fi plăcut să fiu și doctor, și inginer, și astronom, și orice meserie, dacă aș fi avut timp să le studiez pe toate. Cu gândirea mea de la 17 ani, cumva compromisul a fost să studiez domeniul comunicării. Ca să pot lucra cu domenii și companii diferite. Ca să poți comunica pentru o companie, e obligatoriu să o cunoști în detaliu. Deci a fost un fel de soluție pentru a depăși limitările unui singur domeniu de activitate, unei singure meserii.

CEP: Ce prinde contur din tine în mod cursiv, fără să fie nevoie să faci nici măcar un minim efort pentru asta?
MI: Prietenia. Relațiile de durată cu oamenii pe care îi întâlnesc la evenimente, la muncă, în călătorii sau din greșeală.

CEP: Care este acel singur cuvânt care te descrie pe tine cel mai bine?
MI: Consecvența.

CEP: Care simți că este percepția prietenilor tăi în ceea ce te privește? Dar a familiei? În ce măsură lași să se implice ele în viața ta de zi cu zi? Obișnuiești să urmărești un mentor sau ești chiar tu propriul tău mentor?
MI: Cred că prietenii mei mă văd fiecare în mod diferit. Am prieteni pe care îi cunosc de la 6 ani și am trăit împreună printre primele amintiri pe care le mai găsesc prin memorie. Am prieteni din prima tinerețe, din a doua… Într-un fel sau altul, diferite grupuri sunt implicate pe rând, constant, în viața mea de zi cu zi. La fel și familia. Nu am avut chiar un parcurs “tradițional”. Am luat calea antreprenoriatului la 22 de ani, după un an de corporație. Am călătorit mult, am trăit în două țări. Fără să urmăresc asta în mod special, m-am îndepărtat de viața clasică din sistem și ei m-au susținut. Poate nu a fost ușor la început să accepte și încă mai sperau că o să am un nine to five și tot ce mai fac oamenii la vârsta mea, dar au înțeles că visul meu este să fiu fericită și deciziile mele vin în sprijinul visului meu.

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, ți-ai (fi) trăi(t) viața diferit?
MI: Nu aș schimba nimic. Consider că am fost destul de conștientă de viața mea și de direcția în care merge. Am făcut alegerile pe care le-am considerat cele mai potrivite la momentul respectiv și nu aș schimba nimic.

CEP: Ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le-ai strâns până acum și a te lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
MI: Sincer, niciuna. Am multe amintiri frumoase, oameni, locuri pe care n-aș dori să le uit vreodată. Și am și speranța că voi continua să cunosc oameni și locuri pe care vreau să le păstrez cu mine mereu.

CEP: În general, te preocupă mai mult să faci lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
MI: Ambele. Cred că trebuie să existe un echilibru între cele două. Degeaba faci CUM trebuie lucrurile nepotrivite sau degeaba faci lucrurile potrivite într-un mod superficial.

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeai a fi adevăr?
MI: Că adulții știu ce fac.

CEP: Într-o singură frază, cine ești tu?
MI: Un om în căutarea sinelui.

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
MI: Nu sunt sigură cum să răspund la această întrebare. Eu am riscat și prioritizat activitățile care m-au atras. Într-adevăr, aud în jurul meu oameni care sunt nemulțumiți de locul de muncă, de țară, de oraș, dar nu cred că este încăpățânare la mijloc. Ci frica, probabil. Frica de eșec, așa cum suntem formați să îl percepem. Suntem învățați că trebuie să luăm mereu 10, că trebuie să facem lucrurile perfect, că dacă pierzi tot ce ai avut și o iei de la capăt e o greșeală. Dar nu este oare un eșec mai mare să ajungem la 50 de ani și să ne dorim să avem șansa de a ne lua viața de la capăt?

CEP: Care este cea mai mare frică a ta, în momentul de față?
MI: Că nu o să am timp să învăț și să înțeleg toate domeniile care mă atrag.

CEP: Ce te motivează cel mai mult, în momentul de față?
MI: Implicarea în proiecte și domenii noi, acumularea de noi cunoștințe.

CEP: Ce te-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
MI: Să am mai mult timp pentru mine și să-mi ofer o viață mai lentă.

CEP: Ce ai tu pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
MI: Relațiile de prietenie, iubire.

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

15.07.2021
MIRUNA ILIESCU

/ co-fondator estiverde.ro, co-fondator inquito, angajat IT, doctorand Științele Comunicării

Fericirea
Oana Cristiana Bălan OCB

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a te întreba despre o activitate. Ce activitate te face pe tine să pierzi noțiunea timpului? Ce-ți face o atât de mare plăcere, cât să îți dai seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Oana Cristiana Bălan: Hmm, nu există o activitate… cred că orice “lucru manual” m-ar putea face să pierd noțiunea timpului. Îmi plac foarte mult lucrurile făcute cu mâna în general, pentru că (…)

(…) îți antrenează creativitatea, răbdarea, îndemânarea… În plus, sunt o mare satisfacție pentru suflet. Eu, personal, am încercat de la pictură pe pereți, la recondiționarea pieselor de mobilier… și apoi la mutarea lor prin toată casa… până la confecționarea unei case pentru păpuși. Dar cel mai mult îmi place să confecționez brățări. Am început să fac asta în perioada când eram însărcinată, adică în 2015, iar de atunci am încercat fel de fel de modele, nu am făcut niciodată două brățări identice și totuși încă nu am ajuns la saturație..! Mă entuziasmez de fiecare dată când primesc o comandă nouă și uneori fac și câte 10 brățări într-o zi. Și, cu toate astea, eu nu prea port brățări, de aceea cea mai mare satisfacție o simt atunci când le dau mai departe, știind că cineva se va bucura de ele.

CEP: Ce crezi despre oameni și puterile lor? La ce te duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
OCB: Cred că există mai multe tipuri de oameni și mai multe tipuri de puteri… Cei mai mulți dintre oameni nu își cunosc cu adevărat puterile… nici măcar pasiunile… iar asta e păcat, adică rău pentru ei. Mai există și oameni care prin “putere” înțeleg “dominare”… și ăsta e un lucru dezamăgitor. Dar există și oameni care încearcă să încurajeze schimbarea mentalității prin dezvoltarea spiritualității, ceea ce este un lucru bun și încurajator. Depinde de noi spre ce categorie ne îndreptăm.

CEP: Dacă ai avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ai vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
OCB: Pe scurt, mi-ar plăcea să fim mai îngăduitori unii cu alții, începând cu și de la educația copiilor. Aș vrea să învățăm să ne acceptăm fără să ne judecăm și să ne respectăm fără să ne comparăm între noi… pentru simplul fapt că fiecare om e cu totul diferit față de altul.

CEP: Care este acel ceva al tău despre care ai convingerea că nu-l vei pierde, că nu ți se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
OCB: Încrederea în mine și forțele proprii, că pot face față oricei situații și că mă pot adapta la orice schimbare.

CEP: În ce măsură visul tău, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea ta? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea ta în sensul ăsta?
OCB: Nu aș putea spune că am avut vreodată un vis al meu. Poate pentru că sunt o persoană pragmatică și destul de independentă. Faptul că acum trăiesc făcând ceva ce îmi place, adică fără să simt că “lucrez”, se datorează în mare parte împrejurărilor, dar și capacităților mele de a vedea oportunitățile avute în momentul în care am simțit nevoia unei schimbări/ evoluții. Din momentul în care am simțit că sunt pe drumul cel bun, cel potrivit mie, mi-am dorit să mă dezvolt și să mă perfecționez continuu… și asta am încercat să fac, atât în confecționarea brățărilor, cât și în activitatea sportivă.

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Tu ce faci pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe tine să te echilibreze, care să te repoziționeze în zona aia din care să poți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
OCB: Da, mai sunt și altfel de zile… dar, din fericire, sunt tot mai rare și asta pentru că am învățat din trecut că… totul e trecător. Așa că, pur și simplu, nu îmi mai dau eu voie să mă chinui singură cu gânduri de descurajare, mai degrabă îmi pun în minte cum aș vrea să se schimbe situația. Și, pe lângă sport, mai am un bun terapeut care mă ajută să-mi limpezesc mintea – muzica.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simți că nu poți progresa? Ce te provoacă, ce te împiedică în calea ta spre împlinirea visului tău?
OCB: Nu este ceva anume care mă împiedică să fac mai mult acum… poate doar timpul. Am deja “agenda” plină în fiecare zi, iar după-amiezile le păstrez pentru mine și fiica mea. Vreau să mă bucur pe deplin de fiecare etapă a vieții mele, atât cea personală, cât și cea profesională, iar la momentul potrivit sunt sigură că se vor ivi și alte “piese” care să mai completeze sau să mai schimbe puțin tabloul… la fel ca și până acum.

CEP: Ce prinde contur din tine în mod cursiv, fără să fie nevoie să faci nici măcar un minim efort pentru asta?
OCB: Cred că spontaneitatea și dorința de a nu stagna, în general.

CEP: Care este acel singur cuvânt care te descrie pe tine cel mai bine?
OCB: Ariciul.

CEP: Care simți că este percepția prietenilor tăi în ceea ce te privește? Dar a familiei? În ce măsură lași să se implice ele în viața ta de zi cu zi? Obișnuiești să urmărești un mentor sau ești chiar tu propriul tău mentor?
OCB: Hmm… m-am cam izolat de lume de când sunt mămică. Nu prea țin legătura cu mulți oameni și aș putea spune că nu am prieteni și nici nu le simt lipsa. Dar lucrez cu multe femei și din feedback-urile primite cred că am un impact pozitiv asupra lor, iar asta e suficient de satisfăcător și motivant pentru mine. În rest, încerc să-mi văd de viața mea, așa cum știu eu mai bine, fără să mă expun prea mult, nici cu bune, nici cu rele.

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, ți-ai (fi) trăi(t) viața diferit?
OCB: Cu mintea de acum, aș spune da – pe alocuri, poate aș evita unele greșeli. Dar altfel nu. Am învățat ceva din toate.

CEP: Ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le-ai strâns până acum și a te lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
OCB: Cred că am o memorie foarte selectivă oricum, multe amintiri sunt deja pierdute… așa că îmi fac altele, în fiecare zi.

CEP: În general, te preocupă mai mult să faci lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
OCB: E cu două tăișuri, nu prea pot alege. Zodia mea e de la natură una perfecționistă, așa că aleg să fac mai întâi lucrurile care trebuie, dar încerc să le fac și așa cum trebuie, indiferent de natura lor.

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeai a fi adevăr?
OCB: Am crezut că iubirea “trebuie” să și doară uneori, dar se pare că nu era iubire.

CEP: Într-o singură frază, cine ești tu?
OCB: Eu sunt Oana. Și astăzi sunt o persoană mai echilibrată decât acu’ 5-10 ani, mai atentă la energiile pe care le simt în jurul meu, mereu în mișcare, sociabilă și, în același timp, solitară. Dar nu am fost mereu așa și nu știu nici cum voi fi peste alți 10 ani.

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
OCB: Cred că de frica de necunoscut, dar cel mai greu e începutul. Dacă riști o dată și vezi că se poate, nimic nu va mai fi la fel… sau cel puțin așa ar trebui.

CEP: Care este cea mai mare frică a ta, în momentul de față?
OCB: Încerc să nu alimentez frici, îndoieli. Totuși cred că cea mai mare frică a mea, la un moment dat, a fost frica de singurătate… Acum îmi place și singurătatea.

CEP: Ce te motivează cel mai mult, în momentul de față?
OCB: Cred că repet, dar dorința de a nu intra în monotonie mă motivează cel mai mult.

CEP: Ce te-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
OCB: “În ultima vreme”, abia am început să înțeleg ce este vocea interioară, acum, încet, încet, îmi dau seama “cu ce se mănâncă” și la ce ajută. Deci da, pot spune că m-a îndrumat și vocea interioară, dar și faptul că lucrurile au început să se alinieze pe o traiectorie, pe care, mai apoi, am înaintat, pas cu pas, cu mai multă încredere.

CEP: Ce ai tu pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
OCB: Nu cred că am ceva special, fiecare om primește de mic un “kit de supraviețuire”, în funcție de necesități. Mai târziu, depinde de noi ce păstrăm, ce scoatem și ce mai adăugăm la “pachet”. Și repet iar, fiecare om e diferit de oricare altul și așa trebuie să fie..!

CEP: Pe Oana am cunoscut-o într-o perioadă de schimbări considerabile pentru amândouă, eram la sfârșit de un drum și la început de altul, și eu, și ea. Pe lângă asta însă ne-au legat multe alte asemănări, mult mai profunde și o telepatie de nedescris. Nici nu știu cum aș putea detalia conexiunea asta, cert este că timpul între noi curge plăcut, fluid, de cele mai multe ori tăcut, dar strâns.

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

27.05.2021
OANA CRISTIANA BĂLAN

/ Instructor Fitness & Brățări lucrate manual

OC Bracelets
Ana Cristina Tărnăuceanu

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a te întreba despre o activitate. Ce activitate te face pe tine să pierzi noțiunea timpului? Ce-ți face o atât de mare plăcere, cât să îți dai seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Ana Cristina Tărnăuceanu: Tot ce se întâmplă în atelierul meu. Aș vrea să spun marochinărie, dar e mai mult de atât. Prin ceea ce fac, vreau să proiectez o schimbare sustenabilă în ceea ce privește excesul de (…)

(…) piele naturală.

CEP: Ce crezi despre oameni și puterile lor? La ce te duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
ACT: Cred că nu întotdeauna oamenii își pot folosi puterile pentru a face bine.

CEP: Dacă ai avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ai vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
ACT: Puterea de a accepta părerea constructivă a celor din jur. De cele mai multe ori ne e frică de schimbare și nu ar trebui. Și puterea de a începe fiecare zi cu optimism.

CEP: Care este acel ceva al tău despre care ai convingerea că nu-l vei pierde, că nu ți se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
ACT: Voința de a continua ce îmi propun.

CEP: În ce măsură visul tău, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea ta? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea ta în sensul ăsta?
ACT: Până în momentul de față, tot ce mi-am propus și mi-am dorit s-a materializat într-o mare proporție. Cred că tot ce m-a adus aici este un cumul de dorințe, convingeri și acțiuni proprii, cât și toate întâmplările care m-au transformat și m-au modelat în ceea ce sunt.

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Tu ce faci pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe tine să te echilibreze, care să te repoziționeze în zona aia din care să poți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
ACT: Da! Să mă pun pe treabă. Chiar dacă o am zi “specială”, nu prea las nicio zi fără să lucrez ceva în atelier. Mereu îmi dă energie atunci când duc la capăt un proiect deja început.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simți că nu poți progresa? Ce te provoacă, ce te împiedică în calea ta spre împlinirea visului tău?
ACT: Timpul! Cred că dacă aș avea mai mult timp într-o zi să fac ce îmi propun, aș fi cu 2 pași mai în față.

CEP: Ce prinde contur din tine în mod cursiv, fără să fie nevoie să faci nici măcar un minim efort pentru asta?
ACT: Plăcerea de a lucra în atelier. Poate pare tras de păr, dar atunci când primesc o comandă, îmi tresaltă inima puțin. Ajung acasă și mă pun pe treabă, nici nu mai contează cum a fost ziua mea în rest.

CEP: Care este acel singur cuvânt care te descrie pe tine cel mai bine?
ACT: Încăpățânată? Haha.. Mi-aș fi dorit ca prietenii mei să mă descrie într-un cuvânt.

CEP: Care simți că este percepția prietenilor tăi în ceea ce te privește? Dar a familiei? În ce măsură lași să se implice ele în viața ta de zi cu zi? Obișnuiești să urmărești un mentor sau ești chiar tu propriul tău mentor?
ACT: Mă influențează destul de mult ce spun persoanele din jurul meu, chiar dacă vorbim de familie, prieteni, cunostiințe sau persoane abia întâlnite. Inconștient de cele mai multe ori, las cam tot ce e spus la adresa mea sau a lucrurilor pe care le fac să producă o schimbare, fie că e la nivel de mentalitate, acțiune etc.. Cât despre mentor, în ceea ce fac momentan cred că eu sunt propriul mentor, deși e cam mult spus.

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, ți-ai (fi) trăi(t) viața diferit?
ACT: Mmnu. Sunt destul de mulțumită de cum sunt în momentul ăsta, de oemenii din jurul meu și, mai ales, de cum am ajuns aici.

CEP: Ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le-ai strâns până acum și a te lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
ACT: Greu… Era un joc cu alegeri dificile. Nu prea îmi plăcea. Nu aș putea alege. Chiar am stat și m-am gândit îndelung.

CEP: În general, te preocupă mai mult să faci lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
ACT: Îmi place să știu că ceea ce fac e făcut CUM trebuie.

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeai a fi adevăr?
ACT: “Când o să crești mare o să faci ce vrei tu” nu e chiar așa acum.

CEP: Într-o singură frază, cine ești tu?
ACT: Nu am fost niciodată bună să mă descriu pe mine. Cineva apropiat m-am descris ca fiind “ La granița dintre hotărâtă și nehotărâtă”, cred că mi se potrivește în mare măsură.

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
ACT: Ce întrebare faină! Mi-aș dori să am un răspuns foarte bun aici. Cred că, de cele mai multe ori, lucrurile care nu ne plac vin dintr-un “trebuie”, iar “riscul” pentru ceea ce ne place cred că trebuie să ni-l asumăm mereu. În fiecare zi. Totuși, dacă facem ceva ce ne aduce împlinire și satisfacții, nu știu cât îl putem numi “risc”. Eu, una, pot spune că încă sunt la granița dintre “trebuie” și “risc”.

CEP: Care este cea mai mare frică a ta, în momentul de față?
ACT: Eșecul. Să fac ceea ce îmi propun prost. Să dezamăgesc.

CEP: Ce te motivează cel mai mult, în momentul de față?
ACT: Faptul că știu că pot mai mult. Atât în jobul meu de zi cu zi, cât și în A&D Atelier. Știu că se poate și că pot.

CEP: Ce te-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
ACT: “Hai că se poate”.

CEP: Ce ai tu pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
ACT: Neastâmpăr. Nu pot sta prea mult locului. Sau, mai bine zis, nu pot sta prea mult fără să fac ceva. Să lucrez, să citesc, să fac un curs nou, să descopăr sau să mă descopăr.

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

05.04.2021
ANA CRISTINA TĂRNĂUCEANU

/ Arhitect și fondator A&D Atelier

A&D Atelier
Alexandra Duică

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a te întreba despre o activitate. Ce activitate te face pe tine să pierzi noțiunea timpului? Ce-ți face o atât de mare plăcere, cât să îți dai seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Alexandra Duică: Ah, ce fain că ai început așa! Musai vreau să-ți mulțumesc pentru ocazia de a-ți răspunde la întrebările astea faine! Citeam întrebarea ta și instant m-am gândit la oamenii aceia pe care îi (…)

(…) iubesc enorm și cărora le sunt recunoscătoare că există în viața mea! După anul 2020, an în care am muncit foarte mult și mi-am depășit sau cunoscut noi limite, am ales să-mi dau timp pentru a mă reface după burnout-ul cu care am încheiat anul, dar și de a căuta și a mă căuta. Simt că a fost un an al renașterii personale, iar experiențele avute și oamenii întâlniți pe parcursul anului mi-au stârnit pofta de a înțelege mai bine ce sunt și cum se formează constructele sociale pe care le achiziționăm de-a lungul vieții, cât și de ce e importantă educația timpurie, ce e parentingul și care-s efectele lui pozitive și negative, ce efecte au în present setările mentale pe care le-am „primit” în copilărie de la cei din jur sau cum facem, conștient sau nu, alegerile alimentare. Mă fascinează să descopăr, citind și observând, cum suntem construiți de cei din jur, de experiențele pe care le avem sau de contextele la care ne expunem voit sau nu, să identific pattern-uri mai mult sau mai puțin sănătoase la mine și la cei cu care interacționez, să caut metode prin care să-mi îmbunătățesc viața sau să îi ajut pe cei din jur să o facă, în așa fel încât să fie cât mai conștienți de propria persoană și într-o relație cât mai bună cu ei înșiși.

CEP: Ce crezi despre oameni și puterile lor? La ce te duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
AD: M-a dus cu gândul atât la oamenii care și-au descoperit puterea și fac minuni în jurul lor, la cei care încă nu știu că au așa ceva sau cum să le folosească, cât și la cei care au aflat de ce sunt în stare, dar nu-și folosesc capacitățile pentru ceva sănătos, să zic așa… Am avut norocul de a cunoaște oameni din toate cele trei categorii menționate, de a învăța de la ei sau din greșelile lor. Și ca să răspund complet la întrebare, oricât de clișeic ar suna, cred că fiecare dintre noi are o putere cu care a fost înzestrat, însă nu toți avem sau capătăm pe parcursul vieții resursele necesare pentru a identifica despre ce putere e vorba și ce putem face datorită ei. Sper ca anul celei mai recente pandemii globale să fi fost contextul de care aveam cu toții nevoie pentru a ne opri din goana zilnică și să ne fi întrebat măcar o dată „Care e puterea mea interioară și cum o pot folosi pentru a face bine în viața mea?”, iar apoi să fi făcut primul pas pentru a o găsi.

CEP: Dacă ai avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ai vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
AD: Îmi vine constant în minte, mai ales în momentele în care simt că nu mai pot, expresia „Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!”. Pornind de la acest gând, îmi doresc să le pot da oamenilor dorința și curiozitatea de a deveni din ce în ce mai conștienți de propria persoană și puterile lor, de a se iubi și respecta pe ei înșiși. Simt că doar dintr-o relație sănătoasă și armonioasă cu noi înșine putem crea și inspira, dar și construi acea lume sustenabilă pe care să o lăsăm cu bucurie generațiilor următoare.

CEP: Care este acel ceva al tău despre care ai convingerea că nu-l vei pierde, că nu ți se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
AD: Curiozitatea de a descoperi universul din mine și din jurul meu, dar și dorința de a contribui, chiar și cu 0,001%, la schimbarea în mai bine a comunității din care fac parte, poate chiar a lumii. Girls, dream big!

CEP: În ce măsură visul tău, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea ta? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea ta în sensul ăsta?
AD: Ce norocoasă mă simt când mă gândesc la răspunsul care mi-a venit instant în minte! Visul meu coincide în foarte mare măsură cu realitatea. Deși nu puteam verbaliza cu exactitate ceea ce îmi doream în copilărie să fiu când voi fi mare, am simțit dintotdeauna că „jobul” meu de om mare va fi cel de a lucra cu oamenii, de a-i ajuta și de a fi parte din schimbare. Altfel spus, dar cu mintea și sufletul din prezent, jobul meu de om mare e acum cel de fundraiser în echipa Hope and Homes for Children România, prin care, alături de super colegii mei, contribui la reformarea sistemului de protecție a copilului din întreaga țară și la prevenirea separării copiilor vulnerabili de părinții lor. Visăm mare, știu, dar și muncim mult pentru a transforma visul ăsta în realitate! Profit de această ocazie ca să te invit atât pe tine, cât și pe cititorii tăi să ne descoperiți întreaga activitate, dar și modalitățile prin care vă puteți implica și voi în această schimbare fie pe www.hopeandhomes.ro, fie pe Facebook / Instagram sau LinkedIn, unde ne găsiți căutând Hope and Homes for Children România. În cazul meu, cred că a fost vorba atât de propriile acțiuni, realizate în direcția visului meu ca și cum aș fi fost ghidată de o forță supranaturală, dar și împrejurările în care m-am aflat de-a lungul timpului. Cred că, fără să știu, fiecare experiență personală sau profesională pe care am avut-o până acum, m-a modelat pentru ceea ce fac și sunt. Și sunt recunoscătoare pentru tot, mai ales pentru momentele mai puțin fericite pe care le-am avut sau oamenii nu tocmai potriviți pentru mine pe care i-am întâlnit, căci tot mixul acesta simt că mă ajută cu adevărat să cresc și să fiu eu.

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Tu ce faci pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe tine să te echilibreze, care să te repoziționeze în zona aia din care să poți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
AD: Pff, bună întrebare, sper să pot ajuta câtuși de puțin prin răspunsul meu pe cei care au astfel de moment. Până acum ceva vreme am funcționat în paradigma „a face” și îmi negam, într-o oarecare măsură, stările de genul acesta, aveam credința că trebuie să continui să fac lucruri, chiar dacă eu nu eram într-o stare bună, fie ea fizică, mentală sau emoțională. Credeam că dacă mă opresc din făcut și iau o pauză, pierd timp sau sunt ineficientă. Motiv pentru care, deși lucrez de la 13 ani, nu am avut un concediu real până acum doi ani, când am luat pentru prima oară pauză de la tot și toate timp de 4 zile. Dintre care 2 s-au dus, fără să-mi dau seama, pe acomodarea cu gândul că nu voi lucra, că nu mă va suna sau îmi scrie nimeni ca să mă întrebe ceva despre job sau să mă roage să îl ajut cu diverse. În timp, am început să învăț să mă iubesc și respect mai mult, să mă ascult și observ mai des, iar când mai am astfel de zile sau momente, iau o pauză, îmi observ gândurile și sentimentele, le mapez în corp, caut să înțeleg ce le-a făcut să iasă la iveală și care e sursa lor reală, meditez, povestesc cu cel drag sau prietenii apropiați ori petrec timp cu Shiva, cățelușa pe care am adoptat-o acum 3 ani. În plus, discut despre aceste stări și momente cu terapeutul meu, în timpul ședințelor de psihanaliză, iar asta este una dintre cele mai importante metode de recalibrare pentru mine. Mulțumesc, Andrei, că mi-ești partener în călătoria asta spre mine!

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simți că nu poți progresa? Ce te provoacă, ce te împiedică în calea ta spre împlinirea visului tău?
AD: Cea mai întâlnită piedică, nu doar spre împlinirea visului, ci și în general, sunt demonii interiori sau sindromul impostorului, numește-l cum vrei. Simt că am pierdut multe din cauza asta, că nu am progresat atât de mult pe cât aș fi putut să o fac… Asta simt că mă împiedică să fiu și să fac mai mult din tot ce îmi doresc, dar, totodată, simt că e și un capitol pe care încă îl am de învățat. Cât despre ce mă provoacă în privința visului meu, cred că e simplu. Mă provoacă realitatea, nedreptatea, situațiile pe care le văd în jur sau despre care aud, dorința de a contribui la schimbare, un mix de frici și o doză mare de adrenalină. Mi-am dat seama treptat că mă consuma mult mai tare să stau pe margine și să privesc ce se întâmplă decât să îmi suflec mânecile și să fiu în contexte dureroase pentru cei apropiați. Așa mi-am clarificat acum câțiva ani faptul că locul meu e într-un ONG, cel puțin în perioada asta a vieții.

CEP: Ce prinde contur din tine în mod cursiv, fără să fie nevoie să faci nici măcar un minim efort pentru asta?
AD: Îndrăznesc să spun că-i un soi de inteligență nativă, o intuiție puternică sau voce interioară cu care sunt super recunoscătoare că m-am născut, dar pe care o îngrijesc mereu ca pe una dintre florile pe care le am în casă, ca să o pot avea mult timp de-acum încolo.

CEP: Care este acel singur cuvânt care te descrie pe tine cel mai bine?
AD: Empatie. Că tot vorbeam mai devreme despre puteri, până nu demult credeam despre mine că această empatie a mea este un mare dezavantaj și mă tot întrebam cum de am avut „norocul” de a mă naște cu așa ceva. Însă, treptat am înțeles că asta e o putere și am învățat să o folosesc în favoarea mea și a celor cu care interacționez. Încă învăț, sincer să-ți spun, pentru că om fiind, am momente în care mă las copleșită de lumea asta mare.

CEP: Care simți că este percepția prietenilor tăi în ceea ce te privește? Dar a familiei? În ce măsură lași să se implice ele în viața ta de zi cu zi? Obișnuiești să urmărești un mentor sau ești chiar tu propriul tău mentor?
AD: Hehehe, ce „coincidență”! Chiar recent îmi spunea o prietenă din copilărie că dacă nu m-ar cunoaște de mai bine de 10 ani, ar crede că sunt 100% extrovertă, dar că știe și simte că nu e chiar așa… Și cam are dreptate pentru că eu mă simt mai degrabă introvertă, apreciez enorm relațiile de bună calitate cu cei din jur, intime și sigure, prefer puțin și bun în toate aspectele vieții mele. Dat fiind că le-am adresat întrebarea asta unora dintre cei dragi, fie prieteni, fie familie, îndrăznesc să spun că mă percep ca fiind un om empatic, implicat în tot ce fac, overthinker, curios, organizat în propriul haos, emoțional și… pofticios. În ce privește mentorii… Nu simt că am găsit persoana potrivită în acest sens până acum, dar mi-ar plăcea să am în viața mea o astfel de sursă de inspirație. Cumva, cred că m-am și ferit în timp de asta, mi-a fost frică să nu atrag tot felul de idoli falși, de persoane pe care nu le cunosc nicicum, dar pe care le ridic pe-un piedestal. De asemenea, nici nu pot să zic că nu urmăresc sau nu am în viața mea persoane care mă inspiră, aș minți îngrozitor. Ca persoane publice din România, îi urmăresc cu mare drag și interes pe Mădălina Vasiu (Thinking made visible), Ana (Magazin zero waste), Andreea Teodor (Andreea nutrition coach) sau Paul Olteanu (Mindarchitect), George Buhnici sau Dragoș Pătraru (el e un om pe care, într-o oarecare măsură, îl consider un fel de mentor, m-aș bucura enorm să citească asta). Caut constant să învăț de la astfel de oameni, dar și de la alți profesioniști din diverse domenii. Iar din imediata apropiere, fără a exclude pe cineva, cred cu tărie că printre sursele mele de inspirație se află cel drag, cele câteva prietenele ale mele sau colegii mei.

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, ți-ai (fi) trăi(t) viața diferit?
AD: Waw, nu mă așteptam la întrebarea asta… Cred că aș trăi diferit viața, adică aș trăi-o mai intens, mai fără preocupări despre ce o să zică sau creadă x și y, mai fără restricții mentale inutile. Aș trăi în acord cu mine și cu vocea mea interioară și mi-aș da voie să fiu, nu numai să fac. Nu cred că am făcut asta în așa mare măsură până acum o vreme, dar e bine că am început să o fac la timp.

CEP: Ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le-ai strâns până acum și a te lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
AD: Pff… Sper să nu fie niciodată nevoie să fac o astfel de alegere în viața reală! Însă acum, de dragul conversației, îți spun sincer că aș alege varianta 2, cea de a strânge alte și alte amintiri de acum înainte. Simt că viața conștientă abia acum începe, alături de oamenii care cred că au venit în viața mea pe măsura sufletului meu. Și nu o zic pentru că aș avea eu un super suflet neapărat, ci pentru că am în jurul meu câțiva oameni buni ca pâinea caldă, care mă motivează să fiu un om mai bun în fiecare zi. Vă mulțumesc din suflet că sunteți, dragilor!

CEP: În general, te preocupă mai mult să faci lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
AD: Mai degrabă „CUM” pentru că îmi doresc ca tot ceea ce fac să fie făcut la un nivel cât mai ridicat de profesionalism și calitate. Asta nu înseamnă că nu greșesc, că nu o dau în bară și apoi îmi plâng în pumni…ci că mă străduiesc să învăț din fiecare greșeală și să nu o mai repet, pe cât posibil.

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeai a fi adevăr?
AD: Îmi vine să râd când mă gândesc la răspunsul acestei întrebări… Credeam că expresii de tipul „work smart, not hard” sunt niște bălării spuse de oameni celebrii, cu resurse suficiente cât să-și permită să facă astfel de afirmații și că munca neîntreruptă înnobilează. Ce mă bucur că am scăpat de piatra asta de pe suflet și că m-am pus în capul listei de priorități! E cea mai sănătoasă alegere pe care o puteam face, nu doar pentru mine, ci și pentru familia și prietenii mei.

CEP: Într-o singură frază, cine ești tu?
AD: Nu am o definiție a cine sunt și nici nu vreau să mă limitez într-una. Știu și simt că sunt un om. Care se caută pe sine în timp ce călătorește, cel puțin mental în perioada asta, prin lume și se străduiește să o facă un picuț mai bună și mai curată.

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
AD: Hm… am ajuns să cred că facem asta din cauza mix-ului de frici și temeri pe care le căpătăm în prima parte a vieții, din cauza constructelor sociale și a limitărilor (auto)impuse… Îmi doresc sincer să ne eliberăm de acest bagaj emotional sau măcar să nu îl mai punem în cârca celor mici, ca să nu mai continuăm lanțul ăsta al slăbiciunilor.

CEP: Care este cea mai mare frică a ta, în momentul de față?
AD: Frica de a ajunge în fața morții fără să-mi fi trăit viața așa cum am simțit și să fi făcut toate lucrurile pe care mi le-am dorit! Nu știu dacă are vreun denumire științifică, așa cum e, spre exemplu, serendipity, dar am experimentat pentru câteva secunde frica asta acum 4 ani, când am avut un accident de mașină în urma căruia am scăpat miraculos cu viață și fără mari probleme fizice, și nu îmi doresc să o mai trăiesc vreodată.

CEP: Ce te motivează cel mai mult, în momentul de față?
AD: Nu m-am mai gândit de mult, activ, la întrebarea asta… Cred că frica explicată mai sus și dorința de a fi parte din schimbarea în mai bine, de a contribui la îmbunătățirea vieții și a calității ei a unor oameni mai puțin norocoși. Îmi doresc să pot da înapoi lumii măcar un sfert din tot ce simt că am primit eu din partea divinității.

CEP: Ce te-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
AD: Să o ascult activ mai des și să îi dau crezare atunci când e prezentă și încearcă să-mi transmită ceva. Mi s-a confirmat asta chiar acum câteva zile și am fost supărată pe mine că nu m-am ascultat…

CEP: Ce ai tu pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
AD: Un dram de curiozitate, unul de nebunie, altul de ambiție și voință, încă unul de empatie și o mână de oameni fantastici.

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

17.03.2021
ALEXANDRA DUICĂ

/ Individual donor fundraiser @Hope and Homes for Children România

Alexandra Duică - Hope and Homes for Children România
Alexandra Totoreț

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a te întreba despre o activitate. Ce activitate te face pe tine să pierzi noțiunea timpului? Ce-ți face o atât de mare plăcere, cât să îți dai seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Alexandra Totoreț: Pot să spun că este bine și foarte rău în același timp, însă am găsit în munca pe care o fac pasiunea vieții mele. Pot să spun cu mâna pe inimă că, dacă am o problemă, trec zile și nu realizez cum au trecut, îmi face (…)

(…) o infinită plăcere să găsesc metodele de a rezolva problemele oamenilor, să găsesc CALEA cea mai bună și mai ușoară.

CEP: Ce crezi despre oameni și puterile lor? La ce te duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
AT: Cred că oamenii au o putere incredibilă de adaptare și de iubire. Însă, din frustrări, uită de iubire și de putere și își îndreaptă atenția către rău. Și răul iese la iveală. Mi-aș dori să cred că toți plecăm la drum cu bunătate și să învățăm să ne folosim puterea în aceste scopuri.

CEP: Dacă ai avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ai vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
AT: Le-aș da fericire din nimic, din verde, dintr-o cană bună de cafea și atât, i-aș face să înțeleagă că bunăstarea și iubirea și starea de fericire vin din lucuri atât de mici și de simple.

CEP: Care este acel ceva al tău despre care ai convingerea că nu-l vei pierde, că nu ți se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
AT: Am ajuns la vârsta la care am înțeles, în mare, cine sunt eu. Cred că încăpățânarea aia specifică taurului este clar ce-i al meu. Dă-mi un țel în care să cred și nu mă voi pierde niciodată pe drum. Și acest lucru nu văd cum să îl pierd vreodată.

CEP: În ce măsură visul tău, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea ta? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea ta în sensul ăsta?
AT: Nu cred că am visat vreodată lucruri mărețe. Pot spune că ce mi se întâmplă acum professional este un vis împlinit.

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Tu ce faci pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe tine să te echilibreze, care să te repoziționeze în zona aia din care să poți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
AT: Există sportul în viața mea. Mintea este sănătoasă într-un corp sănătos. După o alergare strașnică, nimic nu mai poate fi haotic.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simți că nu poți progresa? Ce te provoacă, ce te împiedică în calea ta spre împlinirea visului tău?
AT: Propria frică este cauza. Când conștientizăm frica, învățăm să o depășim.

CEP: Ce prinde contur din tine în mod cursiv, fără să fie nevoie să faci nici măcar un minim efort pentru asta?
AT: Comunicarea cu oamenii, îi văd cum vin la mine și văd cum găsesc modalități atât de ușoare de a comunica. Mi-aș dori să am mai mult timp pentru asta.

CEP: Care este acel singur cuvânt care te descrie pe tine cel mai bine?
AT: Apropiere. Iubesc oamenii și sunt atât de apropiată de ei în fiecare zi.

CEP: Care simți că este percepția prietenilor tăi în ceea ce te privește? Dar a familiei? În ce măsură lași să se implice ele în viața ta de zi cu zi? Obișnuiești să urmărești un mentor sau ești chiar tu propriul tău mentor?
AT: Oamenii mă văd poate exigență, poate workaholică. Familia mă apreciază cu siguranță. Țin întotdeauna cont de sfaturi și de percepția oamenilor, probabil de-asta și despart firul în 4 în orice pas. Mă consider propriul mentor pentru că nu vreau să mă compar cu nimeni în afară de mine.

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, ți-ai (fi) trăi(t) viața diferit?
AT: În niciun caz. Și greșelile ar fi fost aceleași.

CEP: Ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le-ai strâns până acum și a te lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
AT: Le-aș pierde pe toate și mâine aș vrea să fac altele și altele.

CEP: În general, te preocupă mai mult să faci lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
AT: Cum trebuie, cum consider eu că trebuie. Mă gândesc mult la ce simt oamenii când fac un lucru, cred că este preocuparea mea cea mai mare, să fac lucrurile cum consider în așa fel încât la finalul zilei să fie toată lumea fericită.

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeai a fi adevăr?
AT: Să crezi că nu te schimbi. Ne schimbăm în fiecare zi și cu fiecare pas sau răsuflare.

CEP: Într-o singură frază, cine ești tu?
AT: O tocilară drăguță cu sindromul salvatorului care a învățat să-l folosească în scopuri economice.

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
AT: Din cauză că așa am fost învățați. Este o mentalitate la care trebuie să renunțăm. Să învățăm să fim atenți la noi, să înțelegem ce vrem și să procedăm în sensul acela. Dacă nu vrem să ne cunoaștem, nu vom face lucrurile corecte.

CEP: Care este cea mai mare frică a ta, în momentul de față?
AT: Să-mi pierd libertățile, în orice formă ar fi aceste lucruri. Am avut carnetul suspendat 4 luni și am suferit îngrozitor doar pentru privarea de această libertate.

CEP: Ce te motivează cel mai mult, în momentul de față?
AT: Orice implică învățare, cunoaștere mă motivează incredibil. Domeniile noi, activitățile noi sunt ca un burete care mă fac să văd și mai mult, să înțeleg ce trebuie să salvez în această noutate.

CEP: Ce te-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
AT: Mai mult timp pentru tine, pentru citit, pentru descoperit laturi ale vieții la care nu erai deschis altădată, poate puțin mai mistice.

CEP: Ce ai tu pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
AT: Disponibilitate probabil ieșită din comun.

CEP: Pe Alexandra am cunoscut în urmă cu câțiva ani buni, într-un mediu de care acum ne amintim nu neapărat cu o foarte mare plăcere, dar mereu ne amuzăm spunând că măcar ne-am ales cu ceva bun de-acolo, cu noi două. Ea a devenit chiar, inclusiv cu întâmplarea de-atunci cu tot, parte din cărțile mele. Și, deși teoretic sunt talentată la cuvinte, nu-mi mai vine să mai zic decât că “gândim, simțim, acționăm la fel.”.

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

09.03.2021
ALEXANDRA TOTOREȚ

/ CEO – IT

EidErp
Cristina Lupuleasa

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a te întreba despre o activitate. Ce activitate te face pe tine să pierzi noțiunea timpului? Ce-ți face o atât de mare plăcere, cât să îți dai seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Cristina Lupuleasa: Dragă Cătălina , o să încerc să fiu cât mai scurtă în a da răspunsurile pentru a nu plictisi cititorul. So… dintre toate activitățile ce se regăsesc în viațamea cotidiană, singură care mă face să pierd noțiunea timpului și să intru (…)

(…) parcă în altă lume este atunci când pictez. Dar… bineînțeles, sunt adusă repede cu picioarele pe pământ de către piticul meu, care vrea toată atenția mea.

CEP: Ce crezi despre oameni și puterile lor? La ce te duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
CL: O întrebare interesantă și profundă aș putea spune. Depinde cum punem problema. Dacă vorbim de acei oameni influenți, care au puterea de a schimba în bine anumite lucruri, dar nu vor, atunci simt o dezamăgire și o stare de revoltă imensă. Cred că tot ce se întâmplă bun sau rău în jurul nostru se întâmplă în urma deciziilor noastre, ca oameni. Fiecare decizie vine și cu o consecință. De aceea mai cred că o reflectare mai amănunțită asupra propriei persoane trebuie să o aibă fiecare dintre noi.

CEP: Dacă ai avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ai vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
CL: Hmm… mi-ar trebui mai multe puteri pentru o lume mai bună, dar dacă aș putea molipsi, inspira sau convinge măcar o persoană pentru a nu mai judeca, invidia pe cel de lângă el, ar fi o mare realizare pentru mine. E interesant cum începi să evoluezi și să îți schimbi perspectivele, când nu te mai interesează ce face capra vecinului.

CEP: Care este acel ceva al tău despre care ai convingerea că nu-l vei pierde, că nu ți se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
CL: Venind dintr-o familie de artiști , cred că acel ceva al meu este înclinația artistică, talentul.

CEP: În ce măsură visul tău, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea ta? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea ta în sensul ăsta?
CL: Aș putea spune că acel vis al meu coincide cu realitatea în care mă aflu. Pe lângă muncă, determinarea și obstacolele de care m-am lovit în tot drumul parcurs, am avut și am lângă mine persoana (soțul) fără de care, probabil, nu aș fi avut curajul să încep să lucrez la realizarea visului meu. Bineînțeles, încă mai am câteva proiecte pentru a-l considera îndeplinit 100%, dar cred că prin muncă voi atinge acest procent.

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Tu ce faci pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe tine să te echilibreze, care să te repoziționeze în zona aia din care să poți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
CL: Da, există acel ceva care mă aduce pe traseul stabilit. Acel ceva este organizarea și apoi obiectivul pe care urmează să îl ating, acestea două reușesc întotdeauna să mă repoziționeze.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simți că nu poți progresa? Ce te provoacă, ce te împiedică în calea ta spre împlinirea visului tău?
CL: Cred că acea piesă-lipsă este curajul de a ieși din zona de confort și de a risca un pic mai mult. Câteodată este binevenită acea doză de nebunie pentru a duce lucrurile/ visul la următorul nivel. Ei bine, eu încă o aștept pe a mea, cu siguranță va veni.

CEP: Ce prinde contur din tine în mod cursiv, fără să fie nevoie să faci nici măcar un minim efort pentru asta?
CL: Aș zice că tot ceea ce creez, fie el un tablou, un buchet de flori sau un décor pentru eveniment.

CEP: Care este acel singur cuvânt care te descrie pe tine cel mai bine?
CL: Încăpățânarea.

CEP: Care simți că este percepția prietenilor tăi în ceea ce te privește? Dar a familiei? În ce măsură lași să se implice ele în viața ta de zi cu zi? Obișnuiești să urmărești un mentor sau ești chiar tu propriul tău mentor?
CL: Cum am spus și mai sus… omul în general are intenția de a critica, fie că sunt prieteniisaufamilia, că faci bine sau faci rău, că o fac cu intenții sau fără… indiferent de situație ești oarecum criticat. De aceea eu personal, ca să mă pot concentra pe ce am de făcut și cum să progresez, încerc să nu las aceste păreri să mă afecteze, le iau ca atare, fie ele bune, fie rele. Ce ține de mentor, nu pot să zic că am neapărat unul, dar im place să ascult podcasturi cu Paul Olteanu de la Mindarchitect, chiar recomand tuturor celor care doresc o dezvoltare personală și profesională.

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, ți-ai (fi) trăi(t) viața diferit?
CL: Nu aș schimba nimic din ceea ce am trăit până acum, doar că, dacă aș ști că media de viață ar fi doar patruzeci de ani… aș face aceleași lucruri mai repede, să nu pierd timpul.

CEP: Ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le-ai strâns până acum și a te lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
CL: E cam dificil de spus, dar, dacă aș fi nevoită, obligată, forțată, aș alege posibilitatea de a strânge alte amintiri de acum înainte.

CEP: În general, te preocupă mai mult să faci lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
CL: Aici este simplu… clar mă preocupă să fac lucrurile CUM trebuie, indiferent de cât timp am la dispoziție, de câte resurse am.

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeai a fi adevăr?
CL: Sincer, sincer… nu cred că am o minciună pe care o credeam cu tărie a fi adevăr. Au fost mici minciunele în care am crezut când eram copil, de exemplu cea cu Moș Crăciun și Moș Nicolae.

CEP: Într-o singură frază, cine ești tu?
CL: De obicei este greu să îți faci autodescrierea, dar… despre mine pot să spun că încerc tot timpul să fiu o persoană mai bună, poate câteodată sunt prea critică cu mine din dorința de a face lucrurile cât mai bine și de a deveni și mai bună în ceea ce fac.

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
CL: Exact ce spuneam și mai sus, ne lipsește acea doză de ,,nebunie’’ probabil să putem risca sau să avem curajul de a risca, să ieșim din acea zonă de confort. La douăzeci de ani nu ne dăm seama că viața este scurtă, prea puțini probabil își dau seama sau îi interesează aspectul ăsta. Pe lângă asta, mai vine și societatea în care trăim, educația pe care ne-o oferă… fapt ce nu încurajează, să zic așa, urmărirea viselor noastre. Pe de altă parte, consider că niciodată nu e prea târziu pentru a încerca, important este să încerci.

CEP: Care este cea mai mare frică a ta, în momentul de față?
CL: Dacă stau bine să mă gândesc… în momentul de față… frica cea mai mare a mea este eșecul (și pe plan profesional, și pe plan personal).

CEP: Ce te motivează cel mai mult, în momentul de față?
CL: În momentul de față, motivația mea o găsesc în oamenii ce îmi apreciază munca, datorită lor am oarecum confirmarea că fac bine ceea ce fac, că trebuie să continui și să mă perfecționez.

CEP: Ce te-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
CL: Răbdare și încredere în instinctele mele e ceea ce îmi spune vocea interioară.

CEP: Ce ai tu pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
CL: Nu cred că am ceva anume ce ar dori ceilalți să aibă, consider că fiecare persoană e diferită și are acel ceva al lui, trebuie doar să ne îmbunătățim pe noi înșine, nu să râvnim la ce are celălalt.

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

03.03.2021
CRISTINA lUPULEASA

/ Organizator de evenimente

Cristina Lupuleasa culori
Mirela Opreanu

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a vă întreba despre o activitate. Ce activitate vă face pe dumneavoastră să pierdeți noțiunea timpului? Ce vă face o atât de mare plăcere, cât să vă dați seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Mirela Opreanu: Lucrul cu cartea, oricare ar fi el. Prefer termenul “a lucra” în intimidarea militărosului slavon “ a munci”. Termenul latin provine, cel mai probabil, de la lumina lumânării, iar de aici putem să facem o serie de speculații de ce “a face ceva la lumina (…)

(…) lumânării” a desemnat activitatea specifică omului de transformare a unui lucru într-un produs util (lato sensu) termenul slavon “monka” pare că la origine înseamnă chin, tortură.

CEP: Ce credeți despre oameni și puterile lor? La ce vă duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
MO: Citind întrebarea s-a și materializat răspunsul. Mi-am amintit că Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Sa și nu invers.

CEP: Dacă ați avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ați vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
MO: Ești aici ca parte din întreg, prietene! Prin librărie “oblig” omul să-și amintească de el, de sinele său, de capacitățile sale , de menirea sa, de karma, dar mai ales de dharma. Am scris la intrare: Aici, cine nu are cheia nu intră! Sunt aici să ofer șansa, oricui dorește, la trezire spirituală. De aceea nu sunt o librărie comodă pentru oameni comozi. “Cunoaște-te pe tine însuți“ în sensul socratic e cheia. Această cunoaștere esențială condiționează orice altă formă de cunoaștere.

CEP: Care este acel ceva al dumneavoastră despre care aveți convingerea că nu-l veți pierde, că nu vi se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
MO: Divinul!

CEP: În ce măsură visul dumneavoastră, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea dumneavoastră? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea dumneavoastră în sensul ăsta?
MO: Visul! Totul este cum trebuie să fie! Când am visat prima oară, aveam o anumită percepție. Așa că realitatea a materializat visul într-un fel conform cu mine. Apoi eu m-am transformat. Visul a devenit mai mare, apoi măreț… Eu sunt perfectibilă, visul devine perfectibil și realitatea de asemenea. Până la desăvârșire.

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Dumneavoastră ce faceți pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe dumneavoastră să vă echilibreze, care să vă repoziționeze în zona aia din care să puteți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
MO: Da! Rugăciunea.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simțiți că nu puteți progresa? Ce vă provoacă, ce vă impiedică în calea dumneavoastră spre împlinirea visului dumneavoastră?
MO: Lipsa mea de dragoste pentru bani. Și-atunci banii mă evită. Lucrez la asta.

CEP: Ce prinde contur din dumneavoastră în mod cursiv, fără să fie nevoie să faceți nici măcar un minim efort pentru asta?
MO: Nevoia de cunoaștere, de lucru cu sinele.

CEP: Care este acel singur cuvânt care vă descrie pe dumneavoastră cel mai bine?
MO: Mamă.

CEP: Care simțiți că este percepția prietenilor dumneavoastră în ceea ce vă privește? Dar a familiei? În ce măsură lăsați să se implice ele în viața dumneavoastră de zi cu zi? Obișnuiți să urmăriți un mentor sau vă sunteți chiar dumneavoastră propriul mentor?
MO: Prietenii… Am câțiva – îi număr pe degete. Lumea, în general, mă iubește sau mă urăște. Nu sunt comodă. Pentru cei care caută să devină – sunt una dintre căi. Pentru ceilalți – sunt de evitat. Îmi iubesc familia (sunt întâia mea interdependență cu întregul.) Și familia îmi întoarce iubirea înmiit. Am și un mentor!

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, v-ați (fi) trăi(t) viața diferit?
MO: Nu.

CEP: Ce-ați alege între a pierde toate amintirile pe care le-ați strâns până acum și a vă lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
MO: Greu! A uita pe tatăl meu, pe moșii și strămoșii mei, mentorii mei… fără de care eu aș fi fost altă eu și amintirile ce vor veni: cu fiica mea mireasă, apoi mamă; eu bunică. Nu aleg. Nu vreau să-mi uit nici tatăl , nici viitorii nepoți.

CEP: În general, vă preocupă mai mult să faceți lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
MO: În general, nu-mi place cuvântul “ trebuie”. În particular îl mai folosesc. Mai degrabă fac lucrurile ce se cuvin, cum se cuvine.

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeați a fi adevăr?
MO: Că Dumnezeu e asemenea omului și nu omul Dumnezeului.

CEP: Într-o singură frază, cine sunteți dumneavoastră?
MO: Mamă și fiică. Ambele în slujba cărții.

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
MO: Din frică.

CEP: Care este cea mai mare frică a dumneavoastră, în momentul de față?
MO: Nu am frici.

CEP: Ce vă motivează cel mai mult, în momentul de față?
MO: Conștientizarea dharmei.

CEP: Ce v-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
MO: Iubește-te!

CEP: Ce aveți dumneavoastră pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
MO: Libertatea de a-l iubi pe Dumnezeu!

CEP: Printre încercările mele de a-mi promova cărțile în urmă cu câțiva ani, “întâmplarea” a fost cea care-a făcut ca doamna Opreanu să fie o doamnă amabilă, exact ce-mi lipsea, care deținea o librărie, singura de altfel, în Băile Herculane. Pe lângă faptul că era vorba de o librărie și cumva micul meu obiectiv mai bifa o fază, frumoasa poveste și lecție de viață și de familie din spatele a ceea ce se chema Librăria Sabin Opreanu m-a făcut, din start, să simt că… CEVA acolo sigur e pentru mine..! Câțiva ani, da, sunt câțiva ani în care, încontinuu, am avut senzația asta, “Ceva acolo sigur e pentru mine..!”. Și încă o am. Doar că, de astăzi, de când am parcurs răspunsurile doamnei Opreanu la întrebările mele, s-a alăturat și veșnica mea certitudine, anume că nu există “întâmplător”. Toți suntem conectați, toți suntem unul singur. Și “în viață, toate, și bune, și rele, au rostul lor”.

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

MO: Mulțumesc din suflet, Cătălina!

13.02.2021
MIRELA OPREANU

/ Librar

Sabin Opreanu
Moș Crăciun

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a te întreba, dragă Moșule, despre o activitate. Ce activitate te face pe tine să pierzi noțiunea timpului?
Moș Crăciun: Am fost crescut și educat în cultul muncii. Atunci când stau fără să fac nimic e groaznic. Acum aproximativ 8 ani am devenit coșar cu acte în regulă, familia spune că mi-am găsit adevărata vocație. Când am timp cioplesc, cioplesc coșari și îi dăruiesc colegilor pentru colecție. Când cioplesc uit de tot și de toate, mă dedic acelei bucăți mici de lemn.

CEP: Care este acel ceva al tău despre care ai convingerea că nu-l vei pierde, că nu ți se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
MC: Deși încerc să ascund acest lucru, sunt un tip foarte sensibil. Indiferent ce se va întâmpla, nu poți pierde această vibrație a sufletului.

CEP: În ce măsură visele oamenilor, cele dintre cele mai profunde, coincid cu realitatea lor? De ce crezi că se întâmplă asta? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o problemă în sensul ăsta?
MC: Se spune că, dacă vrei să-ți îndeplinești visele, trebuie să te trezești și să (lupți ) muncești pentru ca ele să se împlinească. Toți visăm și DA, depinde de hazard, de noroc. Se spune că o șansă pierdută nu se mai întoarce, iar ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată. Visele oamenilor nu vor coincide cu realitatea lor, pentru că oamenii vor mereu altceva decât au.

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Tu ce faci, Moșule, pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe tine să te echilibreze, care să te repoziționeze în zona aia din care să poți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
MC: Am avut momente când nimic nu mergea bine în viața mea, eram disperat și am descoperit că un dialog sincer și profund cu divinitatea (direct cu divinitatea) mă echilibrează, mă ajută să-mi revin. Nu am găsit niciodată persoana căreia să mă confesez fără teama de a mă judeca și înțelege greșit. Probabil că nici nu am căutat-o.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simți că altruismul din oameni nu progresează în tandem cu tehnologia? Ce ne provoacă, ce ne împiedică în calea noastră spre împlinirea viselor și-a sufletelor noastre?
MC: Eu sunt un visător și consider că lipsa de curaj și îndrăzneală (în ce mă privește) m-a împiedicat să-mi îndeplinesc unele vise, dar continui să visez și cine știe… Poate hazardul, într-o zi…

CEP: Ce prinde contur din tine în mod cursiv, fără să fie nevoie să faci nici măcar un minim efort pentru asta? Care e talentul tău?
MC: Sunt mereu rugat de persoane necunoscute să trimit fel de fel de mesaje altor persoane, la fel de necunoscute, și improvizez, cred că mă pricep la improvizații. Trebuia la un moment dat, ca Moș Crăciun, să transmit un mesaj claselor de copii de la o școală, mergând din clasă în clasă. Nu am ținut minte mesajul primit pe foaie, așa că în fiecare clasă am spus altceva. Doamna directoare a rămas impresionată, dar eu uitasem textul, așa că a trebuit să improvizez.

CEP: Cum ai ajuns și cum este să fii Moș Crăciun? Ce spun apropiații tăi, familia despre asta?
MC: Moș Crăciun am ajuns din întâmplare. La serbarea copilului meu doamna educatoare m-a chemat și mi-a spus că nu are moș și că eu aș fi potrivit pentru asta, am acceptat, mi-a plăcut. După aceea am profitat de faptul că sunt blond, am ochii albaștri și, timid, am început să merg pe la copiii prietenilor (anii au trecut) și, încet, încet, am devenit un moș veritabil. În acest moment cred că cea mai încântată de personaj e nepoțica mea, Mara, pe care o iubesc enorm.

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeai a fi adevăr?
MC: Am fost un copil ca toți ceilalți, făceam șotii mai mereu. Din curtea casei se vedea spitalul, acolo muncea tata. Pentru a mă determina să fiu mai cuminte, tata îmi spunea că el vede tot ce fac pentru că se uită de pe spital după mine mereu. Multă vreme am fost convins de asta..!

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce crezi că noi, oamenii, încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
MC: Da, viața e scurtă și realizăm destul de târziu lucrul acesta. Facem lucruri care nu ne plac pentru că trebuie să supraviețuim, să ne plătim facturile, să facem celorlalți pe plac (chiar dacă nu ne place). Eu am avut norocul să-mi găsesc adevărata vocație, târziu, dar am găsit-o. Îmi place să fiu Moș Crăciun pentru că aduc multă bucurie, îmi place să fiu coșar pentru că aduc siguranță, îmi place să fiu OM pentru că dorm liniștit, îmi place să iubesc pentru că este sentimentul suprem, îmi place viața și-mi place să visez.

CEP: Moș Crăciun are frici? Dacă da, care ar fi ele?
MC: Eu, Moș Crăciun… NU, Moș Crăciun nu are frici și nu se teme de nimic. Eu, omul, da, am frici, da, mă tem, mă tem să nu dezamăgesc, în primul rând să nu mă dezamăgesc pe mine, apoi să nu-i dezamăgesc pe ceilalți. Mă tem să nu-i rănesc pe cei de lângă mine, mă tem să nu fiu înțeles greșit. Cred că am multe frici, dar ele nu fac decât să mă țină treaz, să mă împiedice să fac greșeli.

CEP: Ce te motivează cel mai mult, în momentul de față?
MC: Faptul că bucur foarte multă lume îmi dă o satisfacție deosebită, îmi place.

CEP: Ce crezi despre oameni și puterile lor interioare? La ce te duce bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
MC: Omul și puterea lui interioară trebuie să găsescă un mediu prielnic pentru a se putea manifesta. Eu am avut posibilitatea de fi rău ori bun și am ales să fiu bun. Depinde de caracter și de mediul în care crești și te dezvolți, ca un copil mai întâi și mai apoi adult. Dacă vrei să o iei de la zero și să creezi o societate educată, îți trebuie vreo 30 de ani de-acum cel puțin. Noi trăim momentan într-o democrație empirică, sălbatică, anarhică, unde regulile nu se respectă de niciun fel din nefericire.

CEP: Moșule, tu ai puterea de a molipsi întreaga omenire cu gânduri bune. Ce ai vrea să transmiți tuturor? Cum ai vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
MC: Trăiți frumos..! Toată lumea vrea o schimbare în bine, însă e nevoie, înainte de orice, să ÎNCEPI CHIAR TU CU TINE, OMULE!.. și vom reuși.

CEP: Mai acum câteva zile numai, răspundeam la una dintre întrebările unui interviu Crăciunesc cu faptul că anul ăsta chiar nu i-am scris Moșului. Îmi doream doar “să existe în continuare, să iasă la suprafață în sufletele cât mai multor oameni și… să vină.”. În seara cu pricina, stăteam de vorbă cu o prietenă chiar despre Moș Crăciun din Suceava, întrebându-ne dacă anul ăsta, cu toate restricțiile apărute de-a lungul lui, mai vine oare și la noi..? Cred că toate gândurile, întrebările, dorințele, toate, toate laolaltă, au pudrat undeva, cumva Universul cu un praf magic și… ieri am primit un semn. Un semn care m-a îndemnat să-i scriu, să nu las și anul ăsta să treacă, la fel cum i-am lăsat și pe ceilalți de până acum. Să-i scriu lui Moș Crăciun! Și i-am scris. Răspunsul lui nu m-a lăsat să rabd până în Ajun și… nici nu știu să vă descriu în cuvinte ce bucurie mi-a adus… De-asta l-am împărtășit acum cu voi, în speranța că vă va bucura cel puțin la fel de mult cât m-a bucurat pe mine! Mulțumesc, Moșule, astăzi ai făcut cel puțin încă un copil fericit! Iar tu, cititorule, ia aminte și uită-te în sufletul tău mai des..!

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

17.12.2020
Moș Crăciun

/ Aducător de zâmbete

Scrisoare pentru Moș Crăciun
Paula Turnea

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a te întreba despre o activitate. Ce activitate te face pe tine să pierzi noțiunea timpului? Ce-ți face o atât de mare plăcere, cât să îți dai seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Paula Turnea: Ah, ce frumos ai întrebat, se cunoaște că ai trăit sentimentul ăsta, de a te pierde într-o activitate pe care o îndrăgești atât de tare, încât timpul se scurge fără știrea ta. Pentru mine e prea greu să vorbesc despre o (…)

(…) singură activitate care mă face să pierd noțiune timpului, pentru că mi se întâmplă și când pictez, și când creez bijuterii sau oricând este vorba de o activitate creativă. De-a lungul timpului, am făcut tot felul de experimente, în pictură, machiaj, fotografie, crearea de bijuterii, ba chiar am recondiționat mobilă, pantofi, genți, am decorat diferite obiecte, în diverse tehnici, și, de fiecare dată când ceea ce făceam sau ceea ce îmi propuneam să fac implica o latură creativă, mă pierdeam cu totul în acea activitate.

CEP: Ce crezi despre oameni și puterile lor? La ce te duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
PT: Cred că e un subiect foarte amplu, care merită dezbătut pe larg, dar mă rezum la câteva rânduri. Eu una nu cred că oamenii sunt doar buni sau doar răi. Nu pot să privesc omul într-un fel atât de simplist, alb sau negru, când eu știu cât de complex este fiecare în parte și mi-am dat seama chiar analizându-mă pe mine și propria mea viață, cât de diferit sunt percepută în funcție de context și de persoanele cu care interacționez. Cred că doar cercetându-te și cunoscându-te pe tine însuți foarte bine poți începe să descoperi puterea pe care o ai și apoi ține tot de tine dacă o canalizezi într-o direcție bună sau mai puțin bună. Mai cred că, la fel ca mine acum ceva timp, mulți oameni nu sunt conștienți de cât de puternici sunt cu adevărat. Și, de cele mai multe ori, descoperi cât ești de puternic atunci când nu ai altă variantă. Cred că circulă pe net un citat care spune fix ceva de genul, dar cred că până nu o trăiești pe pielea ta nu prea înțelegi exact ce înseamnă. Suntem, ca specie, foarte puternici, foarte adaptabili și plini de resurse, lucruri pe care le putem folosi în beneficiul nostru și al întregii lumi, dar, așa cum se întâmplă mai mereu, aceleași calități și abilități pot fi folosite și într-un mod dăunător, depinde doar de noi ce alegem să lăsăm în urma noastră și cum vrem să influențăm lumea în care trăim.

CEP: Dacă ai avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ai vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
PT: Cu siguranță mi-ar plăcea tare mult să molipsesc oamenii cu mai multă empatie pentru cei din jur și, mai ales, cu un fel de “be and let be”. Mi se pare că oamenii în general, dar mai ales noi, ca popor, ne consumăm prea multă energie pe treburile și viețile celorlalți, în loc să ne concentrăm atenția pe noi înșine. Chiar cred că lumea ar fi un loc mai bun, dacă fiecare dintre noi ne-am îngriji de propria persoană, cu tot ce implică asta (cunoaștere, acceptare) și apoi am lucra cu noi înșine în ceea ce privește traumele, durerile, frustrările și neajunsurile noastre. Pare că fugim de noi, de fiecare dată când ceva înăuntru devine dureros sau inconfortabil și, inevitabil, cei de lângă noi devin cauzele aparente ale neajunsurilor noastre. Evident că fac și eu greșeala asta de multe ori, dar am obiceiul să reflectez apoi asupra situațiilor și, de cele mai multe ori, îmi dau seama ceea ce m-a deranjat pe mine la o persoană, într-un anumit context, are mai mult legătură cu mine însămi și mai puțin cu acea persoană.

CEP: Care este acel ceva al tău despre care ai convingerea că nu-l vei pierde, că nu ți se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
PT: Cel mai probabil creativitatea, iar asta nu se aplică doar în domeniile ce țin de latura artistică, ci mă ajută și în cele mai cotidiene situații. Mai mereu am găsit rezolvare la diferite probleme, mai mici sau mai mari, folosindu-mă de latura mea creativă care mă împinge către “thinking outside the box”.

CEP: În ce măsură visul tău, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea ta? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea ta în sensul ăsta?
PT: Am început să desenez dinainte să învăț să scriu și cumva lucrul ăsta m-a “urmărit” toată viața. Mă visam pictând toată viața, încă de mică. Indiferent ce am făcut, unde am fost sau cât timp a trecut fără să mă ating de o pensulă sau un creion, m-am întors mereu la prima mea pasiune. Apoi am început să cochetez cu fotografia, design-ul vestimentar, design-ul de bijuterie și altele, dar mai mereu latura asta creativă cerea și reușea să iasă la suprafață cumva, așa că ușor, ușor am început să acord mai multă atenție acestei părți din mine și am pornit cu pași mici pe drumul acesta al creativității exprimate prin diferite metode. Din punct de vedere profesional e din ce în ce mai tangibil visul meu, dar a trebuit să învăț, de-a lungul timpului, să mai renunț la mici detalii din acel vis, dacă nu a mers așa cum mi-aș fi dorit eu. Eu de fel petrec foarte mult timp în capul meu, astfel încât tind să mă desprind de realitate și am avut de multe ori perioade nu tocmai plăcute, pentru că nu erau lucrurile așa cum visam eu. Asta m-a făcut să realizez că nici nu trebuie să fie așa cum visez eu, că uneori e mai plăcut să te lași surprinsă tocmai de împrejurări. Chiar dacă pe moment poate mă doare sau mă frustrează faptul că ceva nu a ieșit cum îmi imaginam eu, e posibil că lucrurile să meargă într-o direcție și mai bună decât ce îmi propusesem. Deși muncesc mult pentru a realiza tot ce îmi doresc, învăț să mai las și viața să își facă treaba pentru că am realizat că nu stă în puterea mea să controlez totul și nici nu e nevoie de controlez totul, ci că pot să mă mai și bucur de lucruri așa cum vin, chiar dacă sunt doar bucățele din visul ăla pe care l-am țesut eu în mintea mea.

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Tu ce faci pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe tine să te echilibreze, care să te repoziționeze în zona aia din care să poți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
PT: Desigur, după o sesiune intensă de “overthinking life itself”… glumesc, glumesc! În principiu, pot face două lucruri în astfel de cazuri:
1. Tind să oscilez între organizare minuțioasă și vraiște totală, iar când ajung în scenariul al doilea devin destul de… fix ce ai scris mai sus. Atunci mă pun pe făcut liste, listuțe, încep să fac ordine și să prioritizez, iar asta mă ajută mult să revin la o stare mai bună.
2. Desenez sau pictez. De obicei, fără vreun plan anume în minte. Pur și simplu improvizez pe parcurs. Atunci se face liniște.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simți că nu poți progresa? Ce te provoacă, ce te împiedică în calea ta spre împlinirea visului tău?
PT: Momentan simt că faptul că sunt un fel de “one man show” își pune amprenta asupra ritmului de progres pe care l-aș putea avea, dacă nu aș jongla cu crearea produselor, preluarea comenzilor, promovare și toate celelalte procese ce țin de producția și comercializarea bijuteriilor lucrate manual. Cum spuneam mai sus, nu reușesc să fiu tot timpul organizată și asta mă cam încetinește.

CEP: Ce prinde contur din tine în mod cursiv, fără să fie nevoie să faci nici măcar un minim efort pentru asta?
PT: Idei. Multe idei. Prea multe idei! Da, chiar am foarte multe idei și mereu găsesc lucuri care mă inspiră, mai greu e să le pun în practică pe toate. Uneori chiar și o pată de vopsea scursă pe podea poate avea o formă care mă fascinează și mă duce cu gândul la un desen abstract. Chiar am o fotografie cu o pată de pe podea care avea o formă interesantă. Am văzut, mi-a plăcut, am pozat. Yes, I’m weird like that.

CEP: Care este acel singur cuvânt care te descrie pe tine cel mai bine?
PT: Haha, aici mereu au fost multe variante: artistă, ciudată, diferită, and so on, dar aș merge spre… creativă, probabil.

CEP: Care simți că este percepția prietenilor tăi în ceea ce te privește? Dar a familiei? În ce măsură lași să se implice ele în viața ta de zi cu zi? Obișnuiești să urmărești un mentor sau ești chiar tu propriul tău mentor?
PT: Cred că la fel ca mine, părerea lor este sau poate fi schimbătoare. Cred că i-am surprins de foarte multe ori pe cei din jur cu schimbările pe care le-am făcut de-a lungul timpului, fie că a fost vorba de o școală, fie o casă, un oraș, o țară etc., și probabil uneori păream nesăbuită în alegeri sau nestatornică, dar cred că au realizat pe parcurs că e doar felul meu de a fi. Sunt curioasă, dornică să descopăr lumea, să cunosc oameni noi, să experimentez, să învăț și sunt ușor idealistă, așa că s-a întâmplat să mă arunc cu capul înainte, când am simțit că era ceva ce îmi doream. Am avut și succes, am și eșuat, dar din toate am învățat câte ceva, deci, până la urmă, toate au fost cu un rost. Am o legătură destul de strânsă cu prietenii mei și familia, dar implicarea lor în viața de zi cu zi depinde de context și perioade. Vorbim la telefon, ne vedem pe rețelele de socializare și ne vizităm destul de des, dar dacă am o perioadă mai aglomerată la atelier, tind să dispar cu zilele. Un mentor propriu-zis nu am, însă sunt câțiva oameni pe care îi admir și din ale căror experiențe și povești încerc să învăț cât mai multe. Spre exemplu, în perioadele în care eram neîncrezătoare în forțele proprii și în ceea ce îmi doream să fac din punct de vedere profesional, căutam mereu articole sau cărți despre oameni care au demonstrat că se poate, indiferent mediul din care proveneau, de condiții sau de domeniul în care activau.

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, ți-ai (fi) trăi(t) viața diferit?
PT: Grea întrebare, e cu dus și întors. Până la urmă, tot ce am trăit până acum m-a adus în acest punct și dacă aș fi avut un “deadline” probabil aș fi făcut alegeri diferite. Nu zic mai bune sau mai rele, doar diferite. Și nu mai ajungeam aici, acum. Dar dacă aș afla acum că e o linie de finish la 40 de ani, probabil aș face unele lucruri diferit de aici încolo. Uite o idee: poate chiar o să fac unele lucruri diferit de acum încolo, oricum, doar pentru că am ipoteza asta în minte.

CEP: Ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le-ai strâns până acum și a te lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
PT: Mi-e foarte, foarte greu să fac o alegere aici, dar dacă chiar aș fi nevoită să fac asta, probabil aș alege să pierd amintirile pe care le-am strâns până acum.

CEP: În general, te preocupă mai mult să faci lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
PT: Prefer să le fac cum trebuie. Bine, acest “trebuie” e problematic, pentru că cineva poate consideră că lucrurile trebuie făcute într-un anumit fel, pe când eu consider că trebuie făcute într-un alt fel. Și să vezi distracție când și eu, și celălalt considerăm că avem dreptate..!

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeai a fi adevăr?
PT: Cea mai mare minciună pe care cândva o credeam a fi adevărată a fost “eu nu pot”. Mi-am demonstrat că, ce să vezi, eu pot.

CEP: Într-o singură frază, cine ești tu?
PT: Eu sunt…under construction, mereu. Este un citat care îmi place mie foarte mult și anume “Life is not about finding yourself, life is about creating yourself.”, tocmai pentru că o astfel de filosofie de viață te pune la cârma vieții tale, nu la voia destinului sau a circumstanțelor exterioare, lucru pe care eu îl consider foarte important, dacă îți dorești să trăiești așa cum îți dictează inima, sufletul, sinele sau cum vreți să-l numiți. Eu una cred că sunt un fel de “work în progress” constant care sper eu că nu va înceta niciodată. Îmi doresc și îmi propun să găsesc întodeauna noi lucruri de învățat, experiențe de încercat și vreau să trăiesc într-o stare de permanentă de curiozitate în ceea ce mă privește pe mine în primul rând și apoi în ceea ce privește viața și oamenii din jur.

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
PT: Uite, o întrebare de genul ăsta m-a măcinat pe mine constant, până în momentul în care am riscat puțin mai mult pentru lucrurile care îmi plac. Și nu o dată! De ce facem asta? Sunt o grămadă de răspunsuri foarte plauzibile. Ne e frică de necunoscut. Necunoscut înseamnă nesiguranță și incertitudine, înseamnă disconfort și multe schimbări. Riscul presupune și un proces de auto-cunoaștere și dezvoltare personală continuă, iar asta implică depășirea propriilor limite, uneori chiar auto-impuse. Nu în ultimul rând, implică și un dram de nebunie/ inconștiență sau cel puțin așa vei fi văzut, dacă lași un lucru “sigur și confortabil” pentru tot felul de idei, idealuri și visuri. Pentru că… pentru că…

CEP: Care este cea mai mare frică a ta, în momentul de față?
PT: În momentul de față și mai mereu aceeași: pe lângă frica îngrozitoare de păianjeni, frica de a mă plafona. Aici mă refer la a-mi pierde curiozitatea față de lucrurile ce mă înconjoară, entuziasmul în fața planurilor noi, dorința de a descoperi și a mă descoperi, bucuria de a crea. E un fel de frică de a mă pierde în viteza asta a vieții și a-mi deveni totul automatizat. De a mă regăsi într-o rutină în care fac totul doar așa, să fie făcut, pentru că “așa trebuie”, cum ziceam si mai sus.

CEP: Ce te motivează cel mai mult, în momentul de față?
PT: În ultima perioadă, mă motivează foarte mult dorința de a-mi aduce contribuția la o lume mai bună și mai curată. Îmi doresc o lume în care să nu fim îngropați în deșeuri, așa că am adus conceptul de zero waste în atelier, creând bijuterii din materiale reciclate precum resturi de materiale textile, resturi de placaj de lemn sau chiar bucăți din bijuterii vechi “dezmembrate”. Faptul că am reușit să fac din resturi niște bijuterii care au fost și sunt în continuare apreciate mă face să devin din ce în ce mai curioasă și mai dornică să descopăr noi modalități de a face reciclare și de a da o “viață nouă” unor materiale sau obiecte care, de cele mai multe ori, ajung la gunoi. Nu am ajuns la nivelul de zero waste complet, așa cum mi-ar plăcea, dar încerc, cu pași mici, să minimizez impactul negativ pe care îl am și eu asupra mediului înconjurător, ca toți ceilalți locuitori ai planetei.

CEP: Ce te-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
PT: Să merg cu încredere pe drumul pe care mi l-am ales, să continui să caut și să învăț pentru a deveni din ce în ce mai bună în ceea ce fac și să am încredere în “călătoria” pe care am început-o, chiar și atunci când e ceață pe drum. Sunt foarte dramatică, știu.

CEP: Ce ai tu pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
PT: Nu cred să fie ceva ce eu am și altcineva și-ar dori să aibă. Consider că fiecare dintre noi e înzestrat cu abilități, capacități și talente diferite, iar asta nu poate decât să fie în avantajul nostru, dacă știm cum să “culegem” câte ceva de la fiecare om de lângă noi. Am citit un lucru tare interesant undeva, poate într-o carte sau chiar într-un film. Era ceva de genul “Fiecare om pe care îl întâlnești în viață știe ceva ce tu nu știi.” și eu chiar cred că așa este. Noi oamenii suntem ca niște cărți, purtăm în noi povești și putem învăța unii de la alții.

CEP: Pe Paula n-am întâlnit-o încă, însă m-am întâlnit pe mine prin răspunsurile ei. Mai departe… doar vreau să las aici o parte dintre lucrările ei.

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

23.11.2020
Paula Turnea

/ Artist handmade & pictor

Luna
Georgiana Tănase

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a te întreba despre o activitate. Ce activitate te face pe tine să pierzi noțiunea timpului? Ce-ți face o atât de mare plăcere, cât să îți dai seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Georgiana Tănase: Bună întrebare! Îmi vin în minte mai multe activități, dar pot spune că toate au în comun arta. Mă pierd când citesc o carte care îmi place, mă pierd când scriu – fie în jurnal, un articol sau o poveste; uit de timp și când desenez sau (…)

(…) pictez ceva, ascult muzică sau privesc un film. Același efect îl au asupra mea și confecționarea de bijuterii și modelarea în lut. Îmi place tot ce are legătură cu creația artistică în general. Și să nu uit să menționez și contemplarea naturii. Toate acestea mă inspiră și mă hrănesc în mod pozitiv.

CEP: Ce crezi despre oameni și puterile lor? La ce te duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
GT: Oamenii sunt foarte puternici: pot construi sau distruge. Totul depinde de alegerile pe care le fac în fiecare moment. Imaginația și tot ceea ce poate crea fiecare cu puterea minții și a emoțiilor pot avea efecte pozitive sau negative. Am văzut multe astfel de creații, atât din partea pozitivă, cât și din cea negativă. Toate m-au învățat multe despre ceea ce mi-ar plăcea să fie și ceea ce mi-aș dori să se schimbe. Și totul începe din interior.

CEP: Dacă ai avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ai vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
GT: Oooo, aici sunt multe de spus, dar fiecare poate ajunge la aceste valori, dacă este suficient de deschis să vadă. Nu aș vrea să impun nimănui nicio mentalitate, ci doar să inspir oamenii și să îi ajut cum pot în călătoria lor prin arta pe care o las să vină în lume prin mine. Vreau să molipsesc lumea cu inspirație, curaj de a-și urma propriile vise, iubire, empatie și compasiune. Dacă le avem pe acestea, restul vine de la sine. Toate schimbările în bine se vor produce: vom putea să avem grijă de noi și de Pământ mai bine și am vedea că lumea s-ar schimba în câțiva ani. Oamenii ar fi liberi cu adevărat și nu ar mai exista sistemul îngrăditor de astăzi. Cred că totul este posibil. Oamenii își doresc să vadă schimbarea, numai că nu sunt încă suficient de informați și de curajoși să aducă în lume transformarea pe care și-o doresc din tot sufletul. Și pentru o astfel de schimbare este nevoie de colaborare, descoperire și autocunoaștere. La ce mă gândesc în mod concret? Mă voi rezuma în a spune doar că voi include aceste idei în cărțile la care lucrez. E un lucru în progres, așa că nu doresc să dezvălui nimic deocamdată.

CEP: Care este acel ceva al tău despre care ai convingerea că nu-l vei pierde, că nu ți se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
GT: Capacitatea de a visa, a crea și demnitatea.

CEP: În ce măsură visul tău, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea ta? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea ta în sensul ăsta?
GT: Am visat să fac animație de mică și să desenez. Această dorință îmi este astăzi împlinită în mare parte mulțumită părinților, dar și unui tânăr care mi-a vorbit despre NEMO, academia de animație unde studiez astăzi. În plus, mai am un vis mare care sper să devină realitate într-o zi: să îmi public propriul roman și, apoi, alte cărți. Visez acest lucru de la 13 ani și fac pași în fiecare zi către împlinirea acestei dorințe. Totuși este nevoie de perseverență, inspirație, documentare și, desigur, ajutor din partea celor care au ajuns deja acolo.

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Tu ce faci pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe tine să te echilibreze, care să te repoziționeze în zona aia din care să poți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
GT: Da, ascult muzică ori de câte ori mă simt astfel sau scriu în jurnal, clarificându-mi astfel ce simt și gândesc, după care mă întorc la activitatea care mă preocupă.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simți că nu poți progresa? Ce te provoacă, ce te împiedică în calea ta spre împlinirea visului tău?
GT: Cea mai mare piedică ce îmi stă în calea împlinirii visului meu sunt eu însămi. Mai curând propriile credințe disfuncționale pe care le-am moștenit din copilărie și nu numai. Încă lucrez la acest capitol și sper să îmi depășesc limitele.

CEP: Ce prinde contur din tine în mod cursiv, fără să fie nevoie să faci nici măcar un minim efort pentru asta?
GT: Văd imagini și din ele se nasc povești.

CEP: Care este acel singur cuvânt care te descrie pe tine cel mai bine?
GT: Creativitatea.

CEP: Care simți că este percepția prietenilor tăi în ceea ce te privește? Dar a familiei? În ce măsură lași să se implice ele în viața ta de zi cu zi? Obișnuiești să urmărești un mentor sau ești chiar tu propriul tău mentor?
GT: Cred că percepția celor din jur în ceea ce mă privește este fluctuantă, așa cum stările mele sunt fluctuante. Dar dacă este să mă refer la trăsături de caracter, știu că prietenii și familia mă văd ca fiind un om creativ, sincer și bun, deschis să crească și să ajute. Sunt uneori chiar prea fluidă să zic așa, pentru că îmi este greu să mă hotărăsc cu privire la ceva anume, dacă nu sunt atentă la ceea ce simt și gândesc. Sunt o persoană introspectivă și intuitivă și acest lucru mă poate face să par din exterior distrată sau rece, deși lucrurile stau, de fapt, invers. Mă pierd de multe ori în propriile gânduri și îmi este greu să revin cu picioarele pe pământ, ceea ce este pentru familie destul de iritant. Dar îmi dau seama ce se întâmplă și îmi concentrez atenția către lumea exterioară destul de repede. În general îi las pe cei din jur să se implice în viața mea, poate că prea mult uneori, dar încă învăț să mă descopăr și să aleg ceea ce îmi doresc cu adevărat. În fiecare zi descopăr câte ceva. În privința mentorului pot spune că nu am un model anume, ci mai curând „prind” câte ceva de la fiecare om pe care îl cunosc și mă modelez singură. Apreciez sinceritatea, deschiderea către nou, curajul și perseverența și, desigur, creativitatea. Îi admir pe oamenii care au încredere în ei, care nu renunță la visele lor și care totodată nu uită ce este important: iubirea, acceptarea, înțelegerea.

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, ți-ai (fi) trăi(t) viața diferit?
GT: Aș fi scris și citit mai mult, aș fi ieșit în lume mai mult și aș fi luat în anumite momente alte decizii, mai ales în copilărie, dacă aș fi putut. Sunt însă conștientă că trecutul nu poate fi schimbat. Ce pot face este să îl accept așa cum este și să mă concentrez pe ceea ce pot face acum pentru a-mi fi bine.

CEP: Ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le-ai strâns până acum și a te lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
GT: Aleg a doua variantă. Prefer să pierd mare parte din ce am trăit, deși, dacă mă gândesc foarte bine, nu aș fi cine sunt astăzi fără acele amintiri. Totuși nu vreau să pierd capacitatea de a avea noi amintiri.

CEP: În general, te preocupă mai mult să faci lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
GT: Ambele. Dacă fac lucruri pe care trebuie să le fac, măcar să fie făcute bine. Dar în general aș prefera să fac mai multe lucruri cum trebuie și alese de mine și mai puține pentru că trebuie. Am o relație destul de tumultoasă cu acest cuvânt, „trebuie”. Cred că ar fi bine să fie înlocuit cu „Vreau” sau „Aleg”. „Trebuie” presupune obligație și chin, spre deosebire de „Vreau”, care se naște din libertatea de a alege.

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeai a fi adevăr?
GT: Recunosc că am crezut și eu în Moș Crăciun și a fost nenorocire când am aflat că părinții mă păcăleau că exista.

CEP: Într-o singură frază, cine ești tu?
GT: Un suflet nemuritor, în cămașă muritoare.

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
GT: Frica este singurul motiv. Ne temem să fin autentici, să fim sinceri, să ne lăsăm să fim cu tot ceea ce suntem și să acceptăm unul dintre cele mai grele adevăruri: că suntem muritori și că într-adevăr viața este scurtă. Negăm moartea și uităm că, dacă nu o acceptăm, nu putem să îmbrățișăm nici viața complet. Este greu de conceput așa ceva, dar nu imposibil. Ne este deci frică și de viață. Abia când ne vom face pace cu aceste frici vom reuși să fim curajoși și să acționăm exact în direcția dorințelor noastre. Cel puțin asta cred eu.

CEP: Care este cea mai mare frică a ta, în momentul de față?
GT: Cred că am răspuns mai sus parțial la această întrebare. Pot adăuga că mă tem chiar de ceea ce îmi doresc: de succes. Pentru că acest lucru ar însemna să fiu văzută complet de ceilalți. Dacă merg mai departe cu raționamentul, mă tem de fapt de mine.

CEP: Ce te motivează cel mai mult, în momentul de față?
GT: Speranța într-un viitor mai bun, într-o lume mai frumoasă și curată, atât în interior, cât și în exterior.

CEP: Ce te-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
GT: Să am încredere în proces și totul va fi bine.

CEP: Ce ai tu pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
GT: Nimic. Sunt un om ca toți ceilalți.

CEPMi-am dorit adesea să scriu și despre cea care a dat viață cu talentul ei coperților poveștii vieții mele, însă nu mi-am găsit niciodată momentul și nici cuvintele. Până acum. Știu că prea rar conștientizăm câtă muncă există în spatele unui “produs” văzut deja în forma lui finită. Rezultatul arată adesea atât de compact, că mintea nu ne mai poartă și dincolo de ce se vede, în urmă, la toate acele idei, peste alte idei, peste contradicții, peste dezacorduri și, pe lângă astea, la răbdare, nervi, temperare, scăpări, autocontrol, momente limită, critice, aparent aproape de a ceda, transformate însă, pe nesimțite, în doar câteva fracțiuni de secundă, în cele mai de neimaginat stele călăuzitoare ale adevărului prin… artă, în cazul meu. Pentru că asta vreau să descriu acum, de fapt. O formă de artă. Talentul înnăscut, incomplet însă fără acceptarea lui ca fiind unealtă a unei energii subtile, superioare, prin care ceva de dincolo își traduce intențiile și îndemnurile într-o formă practică, dar și plăcută, astfel încât noi, cei care privim, să înghițim, într-o clipă, fără a mai sta pe gânduri, pastila aruncată. Cred că asta suntem, de fapt, toți, la urma urmei. Unelte ale energiei de dincolo de noi. Fiecare sub diferite forme. Iar EA este, dintre toți, bucățică dintre cei care și-au descoperit deja menirea. Nu ne-am văzut niciodată, prima dată i-am auzit vocea abia anul ăsta de ziua mea de naștere, când am primit de la ea o înregistrare cu o urare drăguță (deci fără nicio legătură cu lucrul în sine), deși noi practic colaborăm încă de-acum mai bine de doi ani. “Întâmplarea” face ca, dintre toți cei cărora am cerut, la vremea respectivă, o “probă” a transpunerii ideilor mele dintre cele dintâi pe o foaie de hârtie, ea să fi fost cea aleasă și cea mai… “consăteană” a mea… despărțindu-ne orașele natale doar patruzeci de kilometri. Nu a citit nicio carte dintre cele scrise de mine, însă a știut să le lege firele în desene mai bine decât am făcut-o eu scriindu-le..! Ba chiar m-a și inspirat uneori să dau tot, acolo unde eu, de una singură, reușisem doar puțin… Nu îmi amintesc să fi crezut vreodată în “întâmplător”, însă, dacă am făcut-o, acum mi-e mai mult decât clar că “întâmplător”, de fapt, nu există. Există doar văzători și nevăzători de semne, mesaje, începuturi de drumuri, chiar dacă ele mai presupun și ceva ocolișuri, nu doar mers înainte, așa cum ne-am aștepta sau dori. În plus, acum, datorită ei și-a celorlalți din viața mea definiți de aceleași valori sau simțăminte cu ale ei și-ale mele, nu mai cred nici în colaborările sub simpla formă de cerere-ofertă. Acum cred că până și cel mai rece, rupt de ‘sufletește’ obiectiv… trage după sine un rezultat autentic, numai și numai dacă are la bază o conexiune autentică. EA e… simplu. Georgiana.

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

04.11.2020
GEORGIANA TĂNASE

/ Studentă la NEMO Academy of Digital Arts

sigla Georgiana Tănase
Ilie Pană

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a te întreba despre o activitate. Ce activitate te face pe tine să pierzi noțiunea timpului? Ce-ți face o atât de mare plăcere, cât să îți dai seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Ilie Pană: Încep prin a îți spune “Draga mea Cătălina” pentru că nu pot începe altfel, când tu ai venit la mine cu un suflet atât de cald, încât să fii realmente interesată de ce fac eu și de ce face Laboratorul de Șosete. Noțiunea timpului o pierd (…)

(…) atunci când lucrez la un robot de tricotat. Robotul este o încununare a civilizației umane de la începuturi și până în prezent, iar complexitatea sa și zgomotul fabricii mă fac să mă afund într-un fel de transă, din care nu pot să ies decât după ce rezolv problema cu care mă confrunt. Chiar și dacă durează foarte multe ore, mult peste programul normal al unei zile normale de muncă. Însă acest lucru, de fapt, nu consider că este un lucru pozitiv, așa cum se descrie de obicei. Ba dimpotrivă, sunt foarte atent și chiar obsedat să nu pierd, de fapt, noțiunea timpului și să fiu mereu foarte treaz, angrenat în realitate și conștient de tot Universul care mă înconjoară, cu toate evenimentele și oamenii. Atunci când pierd, de fapt, noțiunea timpului, nu mă mai simt bine. Cel mai bine mă simt când am total control asupra tuturor lucrurilor care depind de mine și le programez atent. Dacă discutăm de o afacere, sfătuiesc pe cei care o conduc, fie că este mare, fie că este mică, să evite total să se afunde în orice ține de ea, ci dimpotrivă, să stea cât mai “sus” și să controleze atent și foarte conștient toate piesele ei! Altfel, lucrurile scapă foarte repede de sub control.

CEP: Ce crezi despre oameni și puterile lor? La ce te duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
IP: Este foarte ciudat că, de cele mai multe ori, oamenii, natural, fac lucruri rele. Sună ciudat, însă așa este. Dacă facem un exercițiu de imaginație, este ușor să vedem cum oamenii fac lucruri rele, atunci când sunt pur și simplu mânați de instinctele lor și nu se află la control. Ba chiar e destul de ușor de observat cum la vârsta adolescenței mulți tineri tind să fie răutăcioși, urmând a deveni mai înțelepți pe măsură ce se maturizează. Abia la maturitate, cei mai mulți oameni încep să devină ceea ce în societatea noastră se înțelege prin “buni”. Mai pe scurt, să se gândească și la binele celorlalte persoane, nu doar al lor. Cred cu tărie că orice om are puterea să fie și rău, și bun. Cred că orice om are puterea să fie și sfânt, și criminal. Trupul și mintea reprezintă o mașinărie care poate fi direcționată de conștiință. Mașinăria, lăsată liberă, este periculoasă. Puterea omului este mai presus de planeta pe care trăim. Și acest lucru este în primul rând valabil prin organizarea oamenilor, mai presus de orice individ.

CEP: Dacă ai avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ai vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
IP: Este simplu. Iubește tot ce te înconjoară și pe ceilalți oameni așa cum te iubești pe tine.

CEP: Care este acel ceva al tău despre care ai convingerea că nu-l vei pierde, că nu ți se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
IP: Puterea de a crea realități în propria mea imaginație.

CEP: În ce măsură visul tău, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea ta? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea ta în sensul ăsta?
IP: Cred că visul trebuie să fie atât de îndrăzneț, încât drumul până la el să fie lung, însă frumos și plin de aventură. Altfel, viața devine plictisitoare. Încet, încet, realitatea a început să meargă în direcția visului. Am avut mereu grijă să cresc visul astfel încât să nu îmi permită să mă relaxez sau să îmi pierd concentrarea. Visul e precum Steaua Nordului pentru marinari. Este direcția în care trebuie să merg. El nu îmi permite să mă opresc. La fel de importante ca propriile acțiuni sunt propriile gânduri, pentru atingerea viselor pe care ni le construim. De asemenea, mult mai mult decât atât este respectarea legilor nescrise ale Universului pentru îndeplinirea acestor vise. Cred cu tărie că visele nu pot fi atinse prin orice mijloace sau în detrimentul altor persoane. De fapt, împrejurările ajung să fie mult mai importante decât acțiunile proprii. Mediul înconjurător, oamenii și evenimentele sunt infinit mai puternice decât propriile acțiuni ale unui singur om. Doar că aceste împrejurări apar în funcție de aceste acțiuni proprii, iar apoi ele te poartă precum un val poartă un surfer spre visul acesta despre care vorbim.

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Tu ce faci pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe tine să te echilibreze, care să te repoziționeze în zona aia din care să poți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
IP: Cunosc foarte bine ce trebuie să fac în aceste situații. Și de fiecare dată funcționează. Doar că în aceste situații este greu să faci chiar și acest lucru banal. Este o pilulă magică și se numește “odihnă” sau tradițional “somn”. Rog orice persoană se află în situația descrisă în întrebare să se culce la ora 21:00 și să nu își pună ceasul deșteptător. Iar înainte de somn să nu bea, să nu mănânce, să nu fumeze șamd. Rezultatele sunt uimitoare. Și mai e un mic lucru. E un mic exercițiu. De cele mai multe ori, oamenii intră în aceste stări pentru lucruri care nu se întâmplă în acel moment în care starea există. De cele mai multe ori, starea aceasta haotică de care vorbești apare când oamenii se gândesc la ce urmează să se întâmple. Există oameni care se stresează săptămâni întregi doar pentru că urmează să se întâlnească cu cineva. Când avem această stare, ar trebui să ne întrebăm: “Pe mine mă doare ceva acum? Nu am ce să mănânc? Sunt pe moarte? A venit sfârșitul lumii? Nu am unde să dorm? Nu am haine? Îmi e frig?”. E foarte posibil ca să avem o revelație. De cele mai multe ori, acele momente dureroase care creează stări haotice fără sfârșit sunt foarte scurte, însă stările sunt foarte lungi. Sau este vorba doar de un trup și o minte obosite care au nevoie de somn.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simți că nu poți progresa? Ce te provoacă, ce te împiedică în calea ta spre împlinirea visului tău?
IP: De fiecare dată este ceva. Cred că acest lucru este valabil pentru oricine. Este exact ca un joc. La nivelul 1 este un obstacol. Înveți să îl depășești, apoi vine nivelul 2 cu un obstacol diferit șamd. Cred că piesa-lipsă, general vorbind, este reprezentată de “lucrurile pe care nu le știu”. Știu că sună vag, dar acesta este adevărul. Nu am știut și nu am crezut vreodată că oamenii ar cumpăra 24 de șosete de pe Internet, puse într-o cutiuță, fără să le atingă. Și iată că le cumpără. Și oare câte alte lucruri sunt pe care pur și simplu nu le știu ÎNCĂ?

CEP: Ce prinde contur din tine în mod cursiv, fără să fie nevoie să faci nici măcar un minim efort pentru asta?
IP: Orice înseamnă programare, deși nu sunt programator. Nu vreau să spun că sunt expert, însă că îmi place atât de mult, încât atunci când fac acest lucru simt că mă joc, nu că lucrez ceva.

CEP: Care este acel singur cuvânt care te descrie pe tine cel mai bine?
IP: Curios.

CEP: Care simți că este percepția prietenilor tăi în ceea ce te privește? Dar a familiei? În ce măsură lași să se implice ele în viața ta de zi cu zi? Obișnuiești să urmărești un mentor sau ești chiar tu propriul tău mentor?
IP: În clipa în care nu m-am mai gândit ce cred prietenii și familia despre mine, am început să progresez într-un ritm extraordinar. Când am început să fac doar ce am crezut eu că e bine, nu ce ar crede alții că e bine, viața mea s-a schimbat într-un mod fabulos. De când am înțeles puterea mentorilor, din nou, ritmul de evoluție a fost impresionant, pur și simplu, prin prisma în care am simțit eu acest lucru. Da, am foarte mulți mentori, nu doar unul. Aș putea spune că am o armată de mentori. Ei sunt exact ca în acele jocuri pe computer sau în acele filme fantastice în care fiecare are o super putere. Încerc să iau de la toți acea super putere și să o aplic în viața mea. Este extraordinar. De exemplu, de la Henry Ford am înțeles cât de important este să nu încetezi niciodată să schimbi ceea ce faci în așa fel încât să găsești mici, foarte mici îmbunătățiri pe care să le adopți imediat. De la John D. Rockerfeller am înțeles cât de important este să ai deplin control asupra programului tău și asupra obiceiurilor tale, astfel încât să te menții mereu sănătos, atât mental, cât și fizic. De la Grant Cardone am înțeles tehnica de promovare personală prin social media și secretul vânzărilor.

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, ți-ai (fi) trăi(t) viața diferit?
IP: Da! Cred că viața are episoadele ei. Și cred că fiecare episod trebuie trăit diferit. Dacă viața s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, atunci aș fi trecut mai repede prin aceste episoade.

CEP: Ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le-ai strâns până acum și a te lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
IP: Trecutul nu mai există. Tot ce există este prezentul, iar cu el poți să construiești viitorul. Aș alege să strâng amintiri de acum înainte. Mereu voi alege să trăiesc!

CEP: În general, te preocupă mai mult să faci lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
IP: Bună întrebare. Din păcate, câteodată sunt lucruri CARE trebuie făcute, indiferent de situație. Chiar și dacă acest lucru înseamnă să nu lucrezi doar 8 ore pe zi. Pe majoritatea dintre ele aleg să le fac așa CUM trebuie, mai ales pe cele care țin de calitatea unor lucruri cu care unii oameni intră in contact. Mai exact, aleg să fac CUM trebuie mereu acele lucruri care influențează viața altor oameni, precum colegii mei sau clienții noștri.

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeai a fi adevăr?
IP: Credeam cu tărie că Moș Crăciun este real. Și a durat ceva acest lucru.

CEP: Într-o singură frază, cine ești tu?
IP: Sunt un spirit nemuritor care trăiește o experiență umană pe Pământ.

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
IP: Din nou, o întrebare pe care mi-am pus-o de multe ori. Pentru că, într-un mod ciudat, oamenii, în general, tind să fie nemulțumiți mereu cu ceea ce fac. Dacă lucrează, ar vrea să nu lucreze și doar să admire frumusețile Pământului. Dacă admiră frumusețile Pământului, s-ar gândi că sunt inutili și ar dori să lucreze. Viața e scurtă, atunci când nu faci nimic. Viața e lungă, atunci când faci lucruri. În 3 ani înainte de a deschide fabrica de șosete am făcut doar planuri. Au trecut 3 ani în care nu am progresat deloc! În 2 ani de când am deschis fabrica, am realizat cât 10 ani de dinainte. Viața e scurtă atunci când nu faci nimic. Viața e lungă atunci când acționezi! Și aș dori să mai adaug ceva aici. Nimănui nu-i place un lucru pe care nu îl controlează! Atunci când învățăm să schiem, spre exemplu, este frustrant. Cădem, transpirăm, ne uităm invidioși la cei care trec alunecând pe zăpadă pe lângă noi. După ce învățăm și controlăm, începe să ne placă și să ne dorim să practicăm sportul. Am suferit foarte mult în perioada de început a Laboratorului de Șosete. Nu știam nimic. Literalmente! Nu știam cum funcționează roboții. Nu știam cum se face o șosetă de calitate. Nu știam unde o voi vinde. Nu știam nimic, nimic. A fost foarte frustrant. Am vrut să renunț de nenumărate ori. Acum, când știu și controlez, e plăcut! Acum îmi place! Și uite. Din nou, în mod ciudat, majoritatea lucrurilor care ne ajută să ne îmbunătățim sunt neplăcute! Nu e neapărat plăcut să faci sport intens, pentru că doare și e greu. Însă, la o cheltuială de 30 de minute de efort zilnic, te simți împlinit fizic restul de ore ale zilei. Nu e neapărat plăcut să te abții să mănânci anumite lucruri, însă rezultatul este asemănător. Nu e neapărat plăcut să refuzi ieșirile foarte dese cu prietenii cu care îți face plăcere să stai, ca să citești și să te dezvolți. Însă făcând asta trăiești viața la un cu totul alt nivel de înțelegere și adâncime. Suntem construiți și prevăzuți să suferim, ca să trecem la următorul nivel. Însă, odată ajunși la următorul nivel, vechea suferință devine un plăcut mod de viață. În final, este vorba de echilibru. Fiecare latură a vieții noastre este ca o roată îngustă. Dacă nu o învârtim încontinuu, ea se oprește din rotație, își pierde echilibrul și cade. Trebuie să ținem roțile în mișcare, ale trupului nostru, ale sufletului nostru, ale relațiilor noastre, ale carierei noastre, ale familiei noastre, ale plăcerilor noastre și lista poate continua pe multe rânduri. Viața este o mișcare, nu se oprește niciodată.

CEP: Care este cea mai mare frică a ta, în momentul de față?
IP: Îmi e frică de riscul de a nu folosi la maxim timpul care mi-a fost acordat, pentru a trăi viața la maximum.

CEP: Ce te motivează cel mai mult, în momentul de față?
IP: Mă motivează ideea de a crea un produs pe care să îl folosească milioane de oameni.

CEP: Ce te-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
IP: Încerc să îmi direcționez vocea interioară acolo unde îmi doresc. Încerc să injectez efectiv în subconștient acele principii și filosofii care să mă ajute să îmi îndeplinesc visul. Riscul de a asculta necontrolat vocea interioară este enorm. E foarte ușor să confunzi o voce interioară pură cu simpla programare cu care ai fost înzestrat de mic, prin “educația” primită de la părinți, vecini, familie, colegi și profesori. Această “educație”, de cele mai multe ori, doar te va bloca în urmărirea visului tău.

CEP: Ce ai tu pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
IP: Nu am absolut nimic în plus față de orice alt om, în afară de o dorința arzătoare de a fi astăzi mai bun decât am fost ieri.

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

17.10.2020
ILIE PANĂ

/ Antreprenor

Ilie Pană echipa
Gabriel Adumitrachioaie

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a vă întreba despre o activitate. Ce activitate vă face pe dumneavoastră să pierdeți noțiunea timpului? Ce vă face o atât de mare plăcere, cât să vă dați seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Gabriel Adumitrachioaie: În opinia mea, nu cred că există lucru mai frumos decât să lucrezi cu copiii și meserie mai frumoasă decât cea de dascăl. Într-adevăr, nu de puține ori m-a surprins întunericul pe terenul de antrenament sau în sala de antrenament, repetând diferite chestii care nu ne ieșeau prea bine.

CEP: Ce credeți despre oameni și puterile lor? La ce vă duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
GA: Omul, când dorește și vrea din inimă, trece peste orice barieră fizică și psihică.

CEP: Dacă ați avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ați vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
GA: În primul rând, seriozitate și cu asta cred că am spus totul. Un om serios răzbește întotdeauna în drumul pe care îl are de făcut.

CEP: Care este acel ceva al dumneavoastră despre care aveți convingerea că nu-l veți pierde, că nu vi se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
GA: Pregătirea și munca pe care am prestat-o în decursul anilor de studiu și în profesia mea.

CEP: În ce măsură visul dumneavoastră, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea dumneavoastră? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea dumneavoastră în sensul ăsta?
GA: Visul meu vine tot dinspre profesia mea. Aș dori din toată inima să se dezvolte mult sportul în care activez de atâția ani și anume baseballul. Știu ce potențial are acest sport, știu cum se face afară și atunci sunt sigur și sper că va avea un succes mare și la noi.

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Dumneavoastră ce faceți pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe dumneavoastră să vă echilibreze, care să vă repoziționeze în zona aia din care să puteți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
GA: Las timpul să le rezolve. Stau liniștit și continui să fac ce fac de obicei.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simțiți că nu puteți progresa? Ce vă provoacă, ce vă impiedică în calea dumneavoastră spre împlinirea visului dumneavoastră?
GA: Nu am neapărat o piesă lipsă, dar sistemul încâlcit ne ține pe loc.

CEP: Ce prinde contur din dumneavoastră în mod cursiv, fără să fie nevoie să faceți nici măcar un minim efort pentru asta?
GA: Nu mi s-a întâmplat așa ceva până acum.

CEP: Care este acel singur cuvânt care vă descrie pe dumneavoastră cel mai bine?
GA: Perseverența.

CEP: Care simțiți că este percepția prietenilor dumneavoastră în ceea ce vă privește? Dar a familiei? În ce măsură lăsați să se implice ele în viața dumneavoastră de zi cu zi? Obișnuiți să urmăriți un mentor sau vă sunteți chiar dumneavoastră propriul mentor?
GA: Cred că ceilalți mă percep ca prieten, iar acasă ca părinte și soț. Nu prea se amestecă cineva în viața mea. Sunt propriul meu mentor.

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, v-ați (fi) trăi(t) viața diferit?
GA: Nu. Aș fi trăit-o identic.

CEP: Ce-ați alege între a pierde toate amintirile pe care le-ați strâns până acum și a vă lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
GA: Nu aș dori să îmi pierd amintirile.

CEP: În general, vă preocupă mai mult să faceți lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
GA: Cum trebuie.

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeați a fi adevăr?
GA: Bau-bau!

CEP: Într-o singură frază, cine sunteți dumneavoastră?
GA: Un om simplu.

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
GA: Cred că din ambiție.

CEP: Care este cea mai mare frică a dumneavoastră, în momentul de față?
GA: Să nu mai fac ce fac acum.

CEP: Ce vă motivează cel mai mult, în momentul de față?
GA: Performanța în sport.

CEP: Ce v-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
GA: Să merg înainte pe drumul meu.

CEP: Ce aveți dumneavoastră pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
GA: Familie frumoasă.

CEPAm scris, la un moment dat, despre baseball că îl percep ca fiind despre “a trăi și a reuși armonios în ‘comunitate’, împreună, niciunul fără celălalt.”. Că leg, inevitabil, baseballul de magie. Că baseballul și magia nu funcționează altfel decât împreună. “Pentru că magia fără educație, unitate, spirit de echipă, acuratețe, ego subjugat sinelui, suflet dat la maximum, orgoliu călcat în picioare, cursivitate, conexiune, autenticitate… NU EXISTĂ. Și toate astea pe care le-am descris sunt BASEBALL. Vezi istoria lui, vezi povestea, vezi jucătorii, vezi antrenorii, vezi mentalitatea, vezi ideea, vezi subtilul, vezi chimia, vezi pasionații, vezi fanii, meciurile, atmosfera, energia, plăcerea, zâmbetele, trăirile, emoția, sentimentele, renașterile. Vezi regulile care nu există, pentru că baseballul n-are reguli, de fapt. Are doar credințe și valori. Vezi… educația. Și vei înțelege astfel de ce în România baseballul este aproape inexistent. Vei înțelege și că motivul e același ca cel pentru care și latina și alte câteva materii eterne, legate de suflet și autenticitate, se vor scoase din școli, din educația copiilor și-a viitorilor oameni mari. Pentru că scopul încă este unul, voit sau nu – că nu mai știu ce să mai cred – scornit din prea multă imbecilitate, care vizează rătăcirea de sine, alăturându-ne noi astfel, involuntar, inconștient, la o turmă fără nicio urmă de coloană vertebrală. Ușor manipulabilă de oricine ar purta ciomagul – interes – din exterior. Însă, din fericire, pe lângă ciomagul ăsta, mai există și niște bâte. Care-s despre viață, dinamică, foc, școală, despre a acționa, despre a pătrunde până-n miezul problemei, despre implicare, realizare, acțiune și reacțiune, despre inițiativă și curaj, despre etape și despre răbdarea pe care toate, luate însă fiecare în parte, o presupun, despre muncă, perseverență și eforturi, despre energie, evoluție și ascensiune. Și despre… MAGIE.”… și așa am ajuns la domnul Adumitrachioaie. Mai departe… va urma. Sigur va urma..! 

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

10.10.2020
Gabriel Adumitrachioaie

/ Profesor de sport

Base ball
Ioana Ciobotaru

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a te întreba despre o activitate. Ce activitate te face pe tine să pierzi noțiunea timpului? Ce-ți face o atât de mare plăcere, cât să îți dai seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Ioana Ciobotaru: Mi-am dorit mereu să răspund printr-un singur cuvânt. Cum ar fi “desenez” sau “cos”. Dar e o întreagă poveste. Să uit de tot și, în același timp, să simt tot, trebuie să fie complex. Nu știu când a început, dar nu se termină. Am numit asta Artcycleit. Arta de a analiza și prelungi (…)

(…) ciclul lucrurilor și al minții. Observ viața, aleg lucrurile aruncate și le transform. Îmi imaginez. Punctul culminant este când materializez ce am gândit. Iar asta înseamnă că trebuie să desenez, să pictez, să tai, să cos, să lipesc și să folosesc o șurubelniță.

CEP: Ce crezi despre oameni și puterile lor? La ce te duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
IC: Oamenii sunt frumoși, doar că ei nu știu. Îmi place să cred că oamenirea este la nivelul adolescenței și că acum multe sunt permise, cât timp experimentăm și învățăm. E un sentiment aparte, nu mă bucur și nici nu mă întristez. Privesc cu admirație și curiozitate. Pentru mine, cea mai mare putere este de a fi eu.

CEP: Dacă ai avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ai vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
IC: Echilibru. Să cunoaștem, să ne mulțumim cu ce avem deja și să căutăm mai mult. Cred că nevoia asta de a evolua este necesară și sănătoasă, dar nu are o bază. Adesea mi se pare că nu știm de unde plecăm, că nu știm ce avem. De exemplu, iubirea. Cum putem să îi iubim pe alții, dacă nu ne iubim pe noi înșine? Și, în același timp, doar iubirea de sine e de ajuns? Echilibru.

CEP: Care este acel ceva al tău despre care ai convingerea că nu-l vei pierde, că nu ți se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
IC: Imaginația. Când eram copil, nu aveam curaj să pictez altceva în afara de ce vedeam. Până când doamna P. mi-a spus să numai pictez, doar să-mi imaginez. Nu știu dacă asta a fost intenția, dar am aplicat sfatul ei și în alte situații. Iar lucrurile s-au schimbat în mai bine, mai amuzant, mai interesant și, în general, în mai mult. La început, doar în gânduri, dar cu timpul mi-au îmbunătățit și dezvoltat punctele de vedere, care în consecință mi-au adus mai multă acceptare și curaj.

CEP: În ce măsură visul tău, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea ta? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea ta în sensul ăsta?
IC: Visul meu include oameni și împrejurări. Include transformare și adaptare. Nu am stabilit niciodată serios un punct fix. Cred că pe parcurs învățăm și ne schimbăm, nu vreau să fiu încăpățânată pe ceva care probabil nu mi se mai potrivește sau nu e de folos nimănui. Acum mă aflu unde vreau și am nevoie. Bineînțeles că, fără propriile acțiuni, aș fi fost purtată de vânt, de împrejurări. Deși uneori am luptat cu vântul sau m-a tras înapoi, într-un final, cred că m-a ajutat să învăț.

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Tu ce faci pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe tine să te echilibreze, care să te repoziționeze în zona aia din care să poți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
IC: Am acceptat că sunt momente, zile și chiar perioade în care lucrurile nu merg cum vreau eu. Într-un fel cred că e sănătos. Iar în zilele când simt că e din vina mea, că sunt responsabilă, îmi amintesc că am uitat de partea spirituală.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simți că nu poți progresa? Ce te provoacă, ce te împiedică în calea ta spre împlinirea visului tău?
IC: Organizarea timpului și energia investită. Uneori parcă zboară și alteori stă pe loc. Încă nu mi-am dat seama cum trece timpul. Iar energia mea e limitată. Nu mă pot abține uneori să nu o consum pe toată până la jumătatea procesului.

CEP: Ce prinde contur din tine în mod cursiv, fără să fie nevoie să faci nici măcar un minim efort pentru asta?
IC: Curiozitatea. Deși nu în toate domeniile. Mă interesează constant cum sunt făcute lucrurile, cum funcționează, cum au fost descoperite, de ce, dacă chiar am avut nevoie de ele sau nu, cum ne descurcăm fără ele. Cum gândesc oamenii, ce tradiții și obiceiuri au. Ce e normal pentru ei, ce planuri, ce stare interioară au, cum văd ei viața. Cum funcționează corpul uman, cât de diferiți suntem. Plantele și în câte feluri putem să le folosim și să ne îmbunătățim viața. Și încă un lucru care prinde contur în mine în mod cursiv este pofta de dulce.

CEP: Care este acel singur cuvânt care te descrie pe tine cel mai bine?
IC: Încă îl caut. Am vrut să spun om, pentru că e foarte complex, dar e prea complex și nu spune nimic specific. Încercarea e foarte importantă pentru mine, dar vreau și să fac nu doar să încerc. Echilibru, pentru că e mereu în gândurile mele, dar de fapt nu sunt echilibrată, caut și lucrez la asta. Ioana, dar e un nume, poate punctul de pe i.

CEP: Care simți că este percepția prietenilor tăi în ceea ce te privește? Dar a familiei? În ce măsură lași să se implice ele în viața ta de zi cu zi? Obișnuiești să urmărești un mentor sau ești chiar tu propriul tău mentor?
IC: Nu cred că am fost destul de sinceră și deschisă. Am menționat rar și cu o oarecare nepăsare lucrurile de care îmi pasă. Au rămas aceleași peste ani, dar au crescut. Când a devenit clar pentru toată lumea, a fost puțin surprinzător și încă ne adaptăm. Din fericire, cu toții avem acceptare, înțelegere și răbdare unul față de celălalt. Cer și primesc sfaturi, dar decizia îmi aparține.

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, ți-ai (fi) trăi(t) viața diferit?
IC: Nu. În orice moment dau tot ce pot. Uneori acel tot e foarte puțin, alteori sunt surprinsă cât de mult am. Am înțeles de mică că se poate termina oricând, dar și că poate dura foarte, foarte mult, încât te simți uitat pe pământ. Oricum, cred că sunt atât de multe de experimentat, simțit, văzut, mirosit și ascultat în viața asta, încât nu știu câți ani ar fi de ajuns.

CEP: Ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le-ai strâns până acum și a te lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
IC: Uh oh. E foarte greu. Îmi permit să aleg calea de mijloc, să trăiesc în prezent. Pe de o parte, aș alege să strâng amintiri de acum înainte, dar amintirile astea sunt și lecții învățate.

CEP: În general, te preocupă mai mult să faci lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
IC: Care trebuie. Cum trebuie oricum nu știu sigur. “Cum” uneori nu se potrivește situației. “Cum” este o decizie luată de altcineva altcândva. “Cum” depinde și se transformă în care.

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeai a fi adevăr?
IC: Am crezut că toată lumea e la fel. Că viața se întâmplă aproximativ la fel pentru toți. Părinți iubitori, prieteni adevărați, un vibe pozitiv și lumina galbenă a soarelui. Un gând frumos, dar naiv.

CEP: Într-o singură frază, cine ești tu?
IC: Oscilez între copilărie și seriozitate, între gânduri și lucruri practice, între viața la țară și cea la oraș, precum dealurile, urc și cobor și sper că ăsta e echilibrul vieții.

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
IC: Frica și necunoașterea de sine? Care bănuiesc că sunt rezultate a lipsei de spiritualitate.

CEP: Care este cea mai mare frică a ta, în momentul de față?
IC: Să-mi pierd vederea. Îmi place să văd, să mă uit, să observ. Așa înțeleg viața cel mai bine. Bineînțeles că îmi place să merg, să vorbesc și toate celelalte, dar văzul e cel mai de preț pentru mine. Cred că mă face să simt cel mai mult. Plus că m-ar împiedica să mai fac Artcycleit.

CEP: Ce te motivează cel mai mult, în momentul de față?
IC: Totul și nimic. Pur și simplu viața. Am vise la care lucrez și, după ce reușesc, am altele, dar nu e asta viața? Ne dorim multe, facem multe și trece. Vreau să simt, îmi place să mă cunosc pe mine și pe cei din jur. Fiecare experiență, bună sau rea, mă motivează să merg înainte și să experimentez și mai mult.

CEP: Ce te-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
IC: Keep going. Fără pauze. Da, sunt adepta pauzelor, fac parte din proces. Dar în ultima vreme așa am simțit, multă, multă energie și dedicație. Probabil e punctul culminant dintr-un capitol. După multe vise și dorințe, am reușit să încep să le materializez.

CEP: Ce ai tu pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
IC: Din fericire, nu sunt singura care are încredere în sine. Pentru mine, e ingredientul cheie pentru aproape tot. Fără încredere în tine, ce poți să faci? Doar să o construiești. Și după începe viața.

CEP: În cinstea a ceea ce visez eu legat de adevăratul sens al Comunității, nu mai obișnuiesc să adaug în lista de prieteni persoane pe care nu le cunosc, cu care nu am interacționat măcar o dată cumva, chiar dacă nu musai față în față, având siguranța că, acolo unde e totuși un semn de ceva, se va insista, ceva va reveni, subliniindu-și sensul. Pe Ioana n-o văzusem niciodată, nu interacționasem niciodată cu ea. Și totuși aveam o cerere de prietenie în fața ochilor. Pe care, e clar deja, nu am șters-o, pentru că încrederea, semnul despre care doar ce-am zis s-au manifestat altfel, au insistat din prima, de data aia. Am simțit chiar să caut mai mult. S-o caut pe ea mai mult. Și-am ajuns, în secunde, pe pagina ei de Facebook, Artcycleit. Acolo m-au cucerit câteva cuvinte, pentru că erau ca scrise de mine “Și cum orice produs are o etichetă, vreau și eu etichetă Artcycleit. Dar le fac în felul meu. De mână! Le tai, le calc și ștampilez și deși durează foarte mult, mă bucură tare tare!”. I-am scris și i-am mulțumit, nu știu ce-a adus-o la mine la prima vedere, dar știu că la vederea aia mai subtilă universul a făcut-o. E un Om mai bun pentru o lume mai bună Ioana, clar.

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

03.10.2020
IOANA CIOBOTARU

/ Operator șabloane în domeniul artistic

Artcycleit
Claudia Trofimov Portret

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a te întreba despre o activitate. Ce activitate te face pe tine să pierzi noțiunea timpului? Ce-ți face o atât de mare plăcere, cât să îți dai seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Claudia Trofimov: A trecut ceva timp până mi-am descoperit activitatea, însă fără îndoială pot spune că este pictura. Actul în sine de a picta are asupra mea un efect meditativ, o stare de flux, de atemporabilitate.

CEP: Ce crezi despre oameni și puterile lor? La ce te duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
CT: Că pot fi magnifici, cu puteri impresionante de creație, atunci când aleg să acționeze cu claritate pentru descoperirea și hrănirea talentelor, aptitudinilor, abilităților individuale. Dezamăgitor, când se lasă purtați de impulsuri primare și instinct de supraviețuire, de aici sunt foarte multe ramificații negative.

CEP: Dacă ai avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ai vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
CT: Puterea de a fi prezenți în recunoștință, acționând cu integritate și demnitate pentru propria persoană, necălcând pe demnitatea celorlalți. O lume mai bună ar fi populată de oameni așa cum i-am descris anterior, responsabili pentru alegerile lor.

CEP: Care este acel ceva al tău despre care ai convingerea că nu-l vei pierde, că nu ți se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
CT: Credința că totul se întâmplă pentru a învăța, pentru a depăși obstacole în progresul fiecăruia.

CEP: În ce măsură visul tău, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea ta? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea ta în sensul ăsta?
CT: Visul a început să încolțească și evoluează organic precum o floare delicată ce a avut și are nevoie de acțiuni directe ale grădinarului pentru a crește, însă cu sprijinul naturii.

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Tu ce faci pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe tine să te echilibreze, care să te repoziționeze în zona aia din care să poți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
CT: Contează mult să îmi încep ziua în termenii mei cu anumite setări mentale și organizatorice trasate clar și de acolo decurge ziua mai lin. În funcție de ce am de făcut, mă mobilizez pentru ce mi-am luat angajamentul, indiferent de starea mea.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simți că nu poți progresa? Ce te provoacă, ce te împiedică în calea ta spre împlinirea visului tău?
CT: Piese tot descopăr pe parcursul progresului meu, însă accept și încerc să găsesc soluții pentru depășirea lor, ancorată permanent la o viziune amplă pe care o simt că mă împlinește.

CEP: Ce prinde contur din tine în mod cursiv, fără să fie nevoie să faci nici măcar un minim efort pentru asta?
CT: Idei pe care să le pictez.

CEP: Care este acel singur cuvânt care te descrie pe tine cel mai bine?
CT: În acest moment ar fi “creativă”. Consider că în fiecare etapă de înaintare în viață putem fi descriși de cuvinte diferite.

CEP: Care simți că este percepția prietenilor tăi în ceea ce te privește? Dar a familiei? În ce măsură lași să se implice ele în viața ta de zi cu zi? Obișnuiești să urmărești un mentor sau ești chiar tu propriul tău mentor?
CT: Că aș fi talentată în pictură, însă această aptitudine a fost descoperită după îndelungate căutări interioare și, precum o crisalidă, este în continuă transformare. Percepția celor din jur ar fi benefică să influențeze viața într-o măsură în care să nu o dirijeze, ci doar pentru încurajare și potențare a ceea ce este pozitiv. Urmăresc diversitatea în ceea ce mă inspiră și rezonează cu mine, iar în forumul meu interior traduc, filtrez, transform astfel încât să creez lucrurile prin ființa mea.

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, ți-ai (fi) trăi(t) viața diferit?
CT: Aș evita să îmi fac astfel de scenarii de presiune pentru a trăi într-un mod sau altul.Consider că direcția este mai importantă decât viteza cu care îți trăiești viața, în sensul să îți iei timpul necesar, însă să nu ti-l irosești, deși întotdeauna putem face mai repede, mai bine, mai mult, diferit, dar mai ales conștient de efemeritatea și fragilitatea vieții. (La aceste teme, efemeritatea și fragilitatea vieții, mă raportez constant în picturile mele.)

CEP: Ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le-ai strâns până acum și a te lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
CT: Este o întrebare discutabilă, pentru că nu aș alege, ambele fiind la fel de importante, în primul rând pentru a nu repeta greșeli, altfel nu ar exista progres, schimbare. În context utopic, aș renunța la trecutul mai puțin bun, poate în acest mod aș avea un start nou fără angoase.

CEP: În general, te preocupă mai mult să faci lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
CT: În funcție de importanța pe care o acord acelui lucru. În principiu, cu cât un lucru ține mai mult de împlinirea sinelui meu sau de convingerile mele, cu atât îl fac cum trebuie în modul meu personal, pentru că fiecare are propria definiție a lucrurilor și a modului în care se fac. Aspirația mea este de a reuși să fac toate lucrurile cum trebuie.

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeai a fi adevăr?
CT: Că există fizic Moș Crăciun.

CEP: Într-o singură frază, cine ești tu?
CT: Un om cu aspirații să-și trăiască cât mai autentic ființa prin a-și întrupa aptitudinile într-un mod estetic și armonios, oferind oamenilor impulsuri pentru a înflori în ei emoții care să eleveze spiritul, lăsând astfel urme bune în viața dată.

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
CT: Fiecare are propriul melanj de simțuri care îl împiedică într-un mod sau altul, mai mult sau mai puțin. Poate fi neîncrederea în propria persoană, frica de necunoscut sau de eșec, de a nu pierde siguranța confortului palpabil, chiar dacă acest confort este stagnant.

CEP: Care este cea mai mare frică a ta, în momentul de față?
CT: De puterea de manifestare a unor gânduri mai puțin bune.

CEP: Ce te motivează cel mai mult, în momentul de față?
CT: Posibilitățile viitorului meu și al familiei mele.

CEP: Ce te-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
CT: Să merg mai departe în drumul pe care îl simt că îmi împlinește ființa.

CEP: Ce ai tu pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
CT: Atât timp cât avem fiecare viață, sănătate și libertatea de a alege, atunci orice este posibil să își creeze fiecare în propria viață.

CEP: Claudia a fost cea care, anul trecut, de ziua mea, m-a făcut să-mi dau seama că, deși eu n-am pus, de-a lungul timpului, mare preț pe a mă sărbători în ziua asta anume, de la sine cumva universul mereu a făcut-o. De absolut fiecare dată! Anul trecut am înțeles și eu asta, atât cu ocazia de-atunci, cât și privindu-le, mai apoi, și pe toate celelalte, cel puțin pe-alea pe care mi le-am amintit, din urmă. Eșarfa pictată de Claudia, primită atunci cadou de la una dintre clientele mele, a pus cireașa pe tortul evoluției și-al transformării mele. A fost apogeul conștientizării mele din alea câteva momente. Știu, sună atipic pentru o… simplă eșarfă, ați zice, nu? Da, da, așa pare, știu. Dar nu este așa deloc, de fapt. Pentru că nu vorbim despre simple eșarfe pictate acolo, doar așa, să fie și, eventual, să fie și frumoase, ci despre traducerea mesajelor pe care existența în sine le are pentru noi prin… artă. De data asta, prin ea. Prin Claudia! La mine-a vorbit prin fluturi, melci, albine, frezii și lăcrămioare. Și prin poezie! Și n-ar mai fi tăcut..!

“Avem în suflet mii de fluturi!
Nu-i vedem, dar îți pot da aripi,
Poezie,
Îți pot da iubirea de a scrie,
Iar pentru mine iubirea de-ai picta,
Ca cineva drag să-i poată purta!”

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

03.10.2020
CLAUDIA TROFIMOV

/ Pictor

ClaudiART
Vladi Cuzuc

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a te întreba despre o activitate. Ce activitate te face pe tine să pierzi noțiunea timpului? Ce-ți face o atât de mare plăcere, cât să îți dai seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Vladi Cuzuc: E simplu, când sunt în bucătărie. Este ca și când mă plasez în afara timpului, nu mai este zi sau noapte, însă, din păcate, uit și de mâncare sau apă.

CEP: Ce crezi despre oameni și puterile lor? La ce te duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
VC: Oamenii sunt niște creaturi incredibile, capabile de orice. Imprevizibile în bine și rău, în egală măsură. Consider că natura umană ar trebui luată ca atare, fără să pierdem timp sau energie gândindu-ne la complexitatea ei.

CEP: Dacă ai avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ai vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
VC: Aș molipsi lumea cu înțelegere și răbdare. Știu că sunt niște cuvinte mari, de care nici eu nu mă țin 100% tot timpul, însă lucrez la asta. Nu cred că noi ca indivizi suntem în măsură să avem o viziune clară asupra unei lumi mai bune. Inevitabil vedem lucrurile extrem de subiectiv, însă, dacă ar fi să îmi dau cu părerea, aș spune că noi ar trebui să încercăm cât mai des să ne punem în pielea celui de lângă noi, pentru a încerca să îl înțelegem.

CEP: Care este acel ceva al tău despre care ai convingerea că nu-l vei pierde, că nu ți se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
VC: Optimismul. Orice ar fi, orice s-ar întâmpla, îmi spun, mai în glumă sau mai în serios, că “putea fi mai rău” și caut un mod de a merge înainte… mereu.

CEP: În ce măsură visul tău, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea ta? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea ta în sensul ăsta?
VC: Consider că sunt unul dintre cazurile fericite. Unul dintre norocoșii care își trăiesc visul. Fac ce îmi place și nu aș schimba asta niciodată. Ar fi o dovadă destul de mare de aroganță, dacă aș susține că am ajuns unde sunt doar prin forțe proprii. Desigur că am muncit și voi continua să muncesc, însă punctul în care mă aflu acum este clar o combinație de voință, circumstanțe favorabile și oameni care au văzut ceva în mine.

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Tu ce faci pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe tine să te echilibreze, care să te repoziționeze în zona aia din care să poți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
VC: Trag aer în piept și îmi spun că este doar un moment, o zi sau chiar o perioadă. Trebuie să reușesc să fac față. Țin să subliniez “trebuie”, nu este o alegere, ci o necesitate… nu rezolvăm nimic dacă ne plângem de milă sau ne lamentăm în situația dificilă în care ne aflăm.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simți că nu poți progresa? Ce te provoacă, ce te împiedică în calea ta spre împlinirea visului tău?
VC: Îmi este greu să dau un răspuns logic acestei întrebări, deoarece nu pot să procesez “nu poți progresa”. Nu mă împiedică nimic și, dacă există vreun impas, caut un mod de a trece peste el.

CEP: Ce prinde contur din tine în mod cursiv, fără să fie nevoie să faci nici măcar un minim efort pentru asta?
VC: Încăpățânarea de a merge înainte… mereu în față, niciodată înapoi.

CEP: Care este acel singur cuvânt care te descrie pe tine cel mai bine?
VC: Voi repeta o bucată din răspunsul anterior: încăpățânarea.

CEP: Care simți că este percepția prietenilor tăi în ceea ce te privește? Dar a familiei? În ce măsură lași să se implice ele în viața ta de zi cu zi? Obișnuiești să urmărești un mentor sau ești chiar tu propriul tău mentor?
VC: La fel cum noi arătăm, fără să vrem, o anumită față celor care ne înconjoară, sunt sigur că și ei își expun percepția asupra noastră într-un fel ușor diferit față de ceea ce este, cu adevărat, în sufletul lor. Sunt doar recunoscător pentru că am o mână de oameni de calitate în jurul meu, care mă înțeleg și mă susțin. Nu știu în ce măsură pot spune că urmăresc un mentor sau sunt propriul meu mentor. Avem de învățat de la toți oamenii pe care îi întâlnim, buni sau răi.

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, ți-ai (fi) trăi(t) viața diferit?
VC: NU. Un răspuns mai clar sau cuprinzător de atât nu pot să dau.

CEP: Ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le-ai strâns până acum și a te lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
VC: Aș alege ca viața să se rezume la 40 de ani, iar eu să am 39 de ani, 11 luni, 3 săptămâni și 6 zile. În această situație, aș vrea să nu mai pot strânge alte amintiri.

CEP: În general, te preocupă mai mult să faci lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
VC: Este posibil să greșesc, însă în mintea mea “cum trebuie” și “care trebuie” sunt la fel. Sunt “lucrul corect”.

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeai a fi adevăr?
VC: “Nu știu cum o să trec peste/prin asta”.

CEP: Într-o singură frază, cine ești tu?
VC: Pasionat și delăsător, muncitor și leneș, încăpățânat și nepăsător… sunt doar câteva exemple. Le am pe toate, bune sau rele. Un lucru îl știu sigur: seara, când pun capul pe pernă, vreau să fiu liniștit și împăcat cu mine.

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
VC: Este pe cât de simplu, pe atât de trist… din comoditate. Asta rezumă destul de multe trăiri, cum ar fi teama de schimbare, nesiguranța, instinctul nostru de a ne cuibări în cunoscut și lista poate continua.

CEP: Care este cea mai mare frică a ta, în momentul de față?
VC: Viața fără “omul” meu.

CEP: Ce te motivează cel mai mult, în momentul de față?
VC: Încăpățânarea de a merge înainte.

CEP: Ce te-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
VC: Oare fac abuz de cuvântul “încăpățânare”?

CEP: Ce ai tu pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
VC: Lucrurile pe care le văd eu a fi neprețuite pentru mine este posibil să fie triviale pentru alții. Răspunsul sincer ar fi “nu știu” și vreau să fiu realist spunând “nu cred că voi ști vreodată”. Răbdare, perseverență, experiențele trecute, demnitatea, liniștea? Sună ușor trivial, dar pentru mine sunt valoroase, dar orice “pro” vine cu un “contra”… Ideea este că nu aș dori nimănui să aibă calitățile mele, deoarece acestea vin la pachet cu defecte.

CEP: Pe Vladi îl cunosc de aproape cinșpe ani și trebuie să menționez că sunt extrem de mândră de asta și extrem de fericită, pentru că am șansa să ne văd atunci-acum pe amândoi și să-mi dau seama, sub încă o formă, ce frumos ne plimbă și ne rătăcește viața, ajutându-ne astfel să ne regăsim, pe noi înșine și, mai apoi, pe cei asemenea nouă..! Și mai trebuie să menționez și faptul că Vladi, pe lângă toate, e și foarte modest, el semnându-mi-se la sfârșit doar ca “bucătar”, dar scap eu acum câteva nume demne de un adevărat CHEF ce este el, de fapt. În ordine cronologică: România… grupul Fratelli și 18 Lounge, VIVO Burger House, Stradale, apoi Anglia… lanțul de braserii al lui Chef Raymond Blanc, Le Manoir aux Quat’Saisons din Oxford, Anderson’s Bar & Grill – un steakhouse de renume cu două rozete din Birmingham, Turner’s, un restaurant cu o stea Michelin, Randall & Aubin, Living Ventures/Blackhouse… iar acum, din nou, acasă… Cetăţuia Hotel & Restaurant și încă sigur multe altele ce or mai fi sau vor mai fi..! Și mai scap o fotografie cu niște nu-știu-cum-să-vă-descriu-de-buni burgeri pregătiți de el acum mulți ani, când încă bănănăiam amândoi prin București după cai verzi.

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

30.09.2020
VLADI CUZUC

/ Bucătar

Chef VC
Alina Stroia Portret

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a te întreba despre o activitate. Ce activitate te face pe tine să pierzi noțiunea timpului? Ce-ți face o atât de mare plăcere, cât să îți dai seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Alina Stroia: Aici e simplu pentru mine. Scrisul. Când lovesc foaia cu cuvinte e singurul moment în care uit că există ceas, ore, noapte sau zi.

CEP: Ce crezi despre oameni și puterile lor? La ce te duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
AS: Fiecare om are puterea lui ascunsă, ceva de care poate este sau nu conștient. Unii sunt buni, explodează de bunătate și dedicare. Alții aleg să îmbrățișeze cealaltă latură, nefiind conștienți că pot mai mult. Îmi place să-i am în preajmă pe cei care își folosesc “puterile”, “harul” în mod constructiv. Cât despre ceilalți, știu că într-o zi vor putea mai mult Dar fiecare în ritmul lui.

CEP: Dacă ai avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ai vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
AS: Aș vrea să am puterea să dezmolipsesc, dacă există așa ceva. Să iau răutatea voită sau nevoită a multora. În acest fel, sigur lumea va fi mai bună, mai unită, mai fericită, iar planeta mai curată. Să vezi lumea ca o mare familie e doar un vis, știu. Dar aștept această putere și promit că voi transforma visul în realitate.

CEP: Care este acel ceva al tău despre care ai convingerea că nu-l vei pierde, că nu ți se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
AS: M-a cam pus pe gânduri această întrebare și totuși m-am oprit asupra principiilor. Indiferent de context sau circumstanțe, nimeni și nimic nu m-ar putea împinge la a nu-mi respecta principiile, indiferent cât de adâncă va fi groapa în care aș putea cădea…

CEP: În ce măsură visul tău, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea ta? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea ta în sensul ăsta?
AS: Amuzant, dar visul meu coincide cu realitatea undeva la 30-35% și asta pentru că mă simt generoasă astăzi. Motivul? Ca să rămân tot lângă procente, aș spune că sunt 60% împiedicată de împrejurări, iar restul de acțiuni… (Pe care mi le asum, deocamdată.)

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Tu ce faci pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe tine să te echilibreze, care să te repoziționeze în zona aia din care să poți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
AS: Mi-ar plăcea să spun că am un adevărat ritual pentru acele momente, dar nu. De obicei, scrisul mă relaxează, scrisul și cititul. Dacă nu am nimic la îndemână care să mă ajute să îmi “revin” prin cele două metode, aleg să ascult o muzică bună, ceva cu care să rezonez.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simți că nu poți progresa? Ce te provoacă, ce te împiedică în calea ta spre împlinirea visului tău?
AS: De când mă știu, piesa lipsă a fost timpul. Uneori simt că nu trăiesc pe planeta care trebuie. Aș vrea mai mult timp, aș vrea ca ziua să cuprindă mai multe ore sau, pur și simplu, să nu fiu nevoită să dorm. Asta ar fi perfect!

CEP: Ce prinde contur din tine în mod cursiv, fără să fie nevoie să faci nici măcar un minim efort pentru asta?
AS: Cuvintele, cu siguranță. Îmi place să mă joc cu ele, să le așez cât mai frumos și să le dau viață. Nu consider că e un efort pt că, fără să vreau, mereu sunt inspirată de un moment, o discuție, o emoție sau chiar de natură.

CEP: Care este acel singur cuvânt care te descrie pe tine cel mai bine?
AS: Nu am găsit încă cuvântul potrivit, dar îl pot descrie fără să-i dau un nume. E un amestec de sensibilitate și emoții.

CEP: Care simți că este percepția prietenilor tăi în ceea ce te privește? Dar a familiei? În ce măsură lași să se implice ele în viața ta de zi cu zi? Obișnuiești să urmărești un mentor sau ești chiar tu propriul tău mentor?
AS: Mă bucur de susținere pe orice plan din partea familiei. Cât despre percepția prietenilor, știu doar că sunt încurajată de cei care contează, căci, vezi tu, în viața fiecăruia sunt și “prieteni” (eu îi numesc cunoștințe) care sunt acolo pentru a se asigura că stai cât mai mult la pământ. Mentor nu urmăresc și nici nu mă consider unul nici măcar pentru mine. Fac ceea ce simt, cum simt și când simt.

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, ți-ai (fi) trăi(t) viața diferit?
AS: Dacă aș avea șansa la o nouă viață, un nou început, da, aș alege să trăiesc altfel, să fac lucrurile altfel, dar doar cu condiția să îmi amintesc această viață. Vreau prea multe, știu. Dar doar așa aș putea îndrepta lucrurile care trebuie îndreptate și, eventual, maximiza pe celelalte.

CEP: Ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le-ai strâns până acum și a te lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
AS: Cred că le păstrez pe cele pe care le am deja. Nu știu ce va urma, dar știu că nu vreau să le pierd pe cele din cei mai frumoși ani.

CEP: În general, te preocupă mai mult să faci lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
AS: Mă preocupă să fac lucrurile care trebuie cum trebuie, însă nu mereu reușesc să le îmbin frumos pe ambele și aleg cea mai ușoară variantă de la momentul respectiv, CUM sau CARE.

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeai a fi adevăr?
AS: M-am gândit mult, să știi. Și nu am găsit un răspuns sau poate doar nu îmi amintesc acum despre ceva ce credeam a fi adevărat cândva.

CEP: Într-o singură frază, cine ești tu?
AS: Nu știu cât de ciudat sună, dar încă mă descopăr și mă caut. Nu sunt și nu voi fi ceea ce credeam cu mult timp în urmă și probabil nici ceea ce mi-aș dori. Despre cine sunt am adunat doar câte idei: o îndrăgostită de cărți și poezie, o iubitoare de cuvinte, un fel de blogger în timpul liber (Și ăla, tot mai scurt…), un “copil” mult prea emotiv pentru a descoperi lumea așa cum și-ar dori.

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne placpuțin.
AS: Probabil, suntem influențați de tipare și mult prea lași ori comozi pentru a ieși din ele. Ne lipsesc curajul, determinarea și, poate cel mai important, dorința. Și e trist, e trist când ajungi să trăiești viața altcuiva, să fii cine nu vrei să fii.

CEP: Care este cea mai mare frică a ta, în momentul de față?
AS: Mi-e frică de… moarte. Da. Dar nu în sensul că plec, dispar, mă evapor și aș vrea să mai rămân. Nu. Mai mult mi-e frică că nu reușesc să fac tot ceea ce mi-am propus până în acel moment. Dacă aș bifa acele lucruri, aș pleca împăcată, știind că misiunea s-a terminat și oricum nu aș mai avea pentru ce să rămân.

CEP: Ce te motivează cel mai mult, în momentul de față?
AS: Mereu sunt motivată de oameni, de frumos, de experiențe ori povești.

CEP: Ce te-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
AS: Obraznică vocea mea interioară. Mă împinge, mă scutură și toate cele necesare pentru a mă menține cumva pe aceeași linie cu dorințele mele. Să nu renunț, să înaintez. Da, asta-mi spune.

CEP: Ce ai tu pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
AS: Nu cred că am ceva anume, aparte, ceva ce cineva și-ar dori să aibă. Nu mă consider cu nimic mai specială sau mai altfel… Poate încă nu m-am găsit complet și cine știe, într-o zi voi putea răspunde acestei întrebări scurt și la obiect, fără să mă gândesc atât de mult și să nu ajung la un rezultat.

CEP: Alina e o fire întocmai după cum i-au fost și răspunsurile. Plăpândă, dar puternică, prietenoasă, dar individuală, împărțită pentru toată lumea și totuși una și perfect întreagă. Eu am văzut mereu, de când o știu, adică de vreo trei ani, ca un model de copil al universului în ea. E căzută, cu tot pachetul de Suflet Ideal, de undeva din cer, în mijlocul haosului, unde are menirea de a-și desface, încetișor, interiorul, apoi de a învăța să-l asambleze, pentru ca, în cele din urmă, în folosul întregii existențe, să-l pună în funcțiune. Și, într-adevăr, scrie și o face cu totul, cu tot ce înseamnă ea. Mai mult decât pe blogul ei, și poezii. Pe care, de fiecare dată când am întrebat-o de ce nu le și vinde, a zis că le-a scris mai mult așa, pentru ea și pentru cei apropiați. Dar, după cum am zis mai devreme, ea fiind copilul universului, noi fiind și noi pe-aici prin el, chiar dacă ea încă n-are convingerea asta, și poeziile ei sunt pentru noi toți. Dacă puneți sufletul pe una, îl scăpați, până peste cap, în toate, vă spun..! Eu am avut șansa să le am deja!

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

29.09.2020
ALINA STROIA

/ blogger, cititor și scriitor

Alina Stroia blog
RECUNOȘTINȚĂ

cititorului!

INFORMAȚII ȘI NOUTĂȚI

Rămâi la curent cu noile interviuri

error: Conținutul este protejat!!