și oamenii lor

VISELE

Moș Crăciun

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a te întreba, dragă Moșule, despre o activitate. Ce activitate te face pe tine să pierzi noțiunea timpului?
Moș Crăciun: Am fost crescut și educat în cultul muncii. Atunci când stau fără să fac nimic e groaznic. Acum aproximativ 8 ani am devenit coșar cu acte în regulă, familia spune că mi-am găsit adevărata vocație. Când am timp cioplesc, cioplesc coșari și îi dăruiesc colegilor pentru colecție. Când cioplesc uit de tot și de toate, mă dedic acelei bucăți mici de lemn.

CEP: Care este acel ceva al tău despre care ai convingerea că nu-l vei pierde, că nu ți se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
MC: Deși încerc să ascund acest lucru, sunt un tip foarte sensibil. Indiferent ce se va întâmpla, nu poți pierde această vibrație a sufletului.

CEP: În ce măsură visele oamenilor, cele dintre cele mai profunde, coincid cu realitatea lor? De ce crezi că se întâmplă asta? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o problemă în sensul ăsta?
MC: Se spune că, dacă vrei să-ți îndeplinești visele, trebuie să te trezești și să (lupți ) muncești pentru ca ele să se împlinească. Toți visăm și DA, depinde de hazard, de noroc. Se spune că o șansă pierdută nu se mai întoarce, iar ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată. Visele oamenilor nu vor coincide cu realitatea lor, pentru că oamenii vor mereu altceva decât au.

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Tu ce faci, Moșule, pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe tine să te echilibreze, care să te repoziționeze în zona aia din care să poți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
MC: Am avut momente când nimic nu mergea bine în viața mea, eram disperat și am descoperit că un dialog sincer și profund cu divinitatea (direct cu divinitatea) mă echilibrează, mă ajută să-mi revin. Nu am găsit niciodată persoana căreia să mă confesez fără teama de a mă judeca și înțelege greșit. Probabil că nici nu am căutat-o.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simți că altruismul din oameni nu progresează în tandem cu tehnologia? Ce ne provoacă, ce ne împiedică în calea noastră spre împlinirea viselor și-a sufletelor noastre?
MC: Eu sunt un visător și consider că lipsa de curaj și îndrăzneală (în ce mă privește) m-a împiedicat să-mi îndeplinesc unele vise, dar continui să visez și cine știe… Poate hazardul, într-o zi…

CEP: Ce prinde contur din tine în mod cursiv, fără să fie nevoie să faci nici măcar un minim efort pentru asta? Care e talentul tău?
MC: Sunt mereu rugat de persoane necunoscute să trimit fel de fel de mesaje altor persoane, la fel de necunoscute, și improvizez, cred că mă pricep la improvizații. Trebuia la un moment dat, ca Moș Crăciun, să transmit un mesaj claselor de copii de la o școală, mergând din clasă în clasă. Nu am ținut minte mesajul primit pe foaie, așa că în fiecare clasă am spus altceva. Doamna directoare a rămas impresionată, dar eu uitasem textul, așa că a trebuit să improvizez.

CEP: Cum ai ajuns și cum este să fii Moș Crăciun? Ce spun apropiații tăi, familia despre asta?
MC: Moș Crăciun am ajuns din întâmplare. La serbarea copilului meu doamna educatoare m-a chemat și mi-a spus că nu are moș și că eu aș fi potrivit pentru asta, am acceptat, mi-a plăcut. După aceea am profitat de faptul că sunt blond, am ochii albaștri și, timid, am început să merg pe la copiii prietenilor (anii au trecut) și, încet, încet, am devenit un moș veritabil. În acest moment cred că cea mai încântată de personaj e nepoțica mea, Mara, pe care o iubesc enorm.

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeai a fi adevăr?
MC: Am fost un copil ca toți ceilalți, făceam șotii mai mereu. Din curtea casei se vedea spitalul, acolo muncea tata. Pentru a mă determina să fiu mai cuminte, tata îmi spunea că el vede tot ce fac pentru că se uită de pe spital după mine mereu. Multă vreme am fost convins de asta..!

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce crezi că noi, oamenii, încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
MC: Da, viața e scurtă și realizăm destul de târziu lucrul acesta. Facem lucruri care nu ne plac pentru că trebuie să supraviețuim, să ne plătim facturile, să facem celorlalți pe plac (chiar dacă nu ne place). Eu am avut norocul să-mi găsesc adevărata vocație, târziu, dar am găsit-o. Îmi place să fiu Moș Crăciun pentru că aduc multă bucurie, îmi place să fiu coșar pentru că aduc siguranță, îmi place să fiu OM pentru că dorm liniștit, îmi place să iubesc pentru că este sentimentul suprem, îmi place viața și-mi place să visez.

CEP: Moș Crăciun are frici? Dacă da, care ar fi ele?
MC: Eu, Moș Crăciun… NU, Moș Crăciun nu are frici și nu se teme de nimic. Eu, omul, da, am frici, da, mă tem, mă tem să nu dezamăgesc, în primul rând să nu mă dezamăgesc pe mine, apoi să nu-i dezamăgesc pe ceilalți. Mă tem să nu-i rănesc pe cei de lângă mine, mă tem să nu fiu înțeles greșit. Cred că am multe frici, dar ele nu fac decât să mă țină treaz, să mă împiedice să fac greșeli.

CEP: Ce te motivează cel mai mult, în momentul de față?
MC: Faptul că bucur foarte multă lume îmi dă o satisfacție deosebită, îmi place.

CEP: Ce crezi despre oameni și puterile lor interioare? La ce te duce bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
MC: Omul și puterea lui interioară trebuie să găsescă un mediu prielnic pentru a se putea manifesta. Eu am avut posibilitatea de fi rău ori bun și am ales să fiu bun. Depinde de caracter și de mediul în care crești și te dezvolți, ca un copil mai întâi și mai apoi adult. Dacă vrei să o iei de la zero și să creezi o societate educată, îți trebuie vreo 30 de ani de-acum cel puțin. Noi trăim momentan într-o democrație empirică, sălbatică, anarhică, unde regulile nu se respectă de niciun fel din nefericire.

CEP: Moșule, tu ai puterea de a molipsi întreaga omenire cu gânduri bune. Ce ai vrea să transmiți tuturor? Cum ai vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
MC: Trăiți frumos..! Toată lumea vrea o schimbare în bine, însă e nevoie, înainte de orice, să ÎNCEPI CHIAR TU CU TINE, OMULE!.. și vom reuși.

CEP: Mai acum câteva zile numai, răspundeam la una dintre întrebările unui interviu Crăciunesc cu faptul că anul ăsta chiar nu i-am scris Moșului. Îmi doream doar “să existe în continuare, să iasă la suprafață în sufletele cât mai multor oameni și… să vină.”. În seara cu pricina, stăteam de vorbă cu o prietenă chiar despre Moș Crăciun din Suceava, întrebându-ne dacă anul ăsta, cu toate restricțiile apărute de-a lungul lui, mai vine oare și la noi..? Cred că toate gândurile, întrebările, dorințele, toate, toate laolaltă, au pudrat undeva, cumva Universul cu un praf magic și… ieri am primit un semn. Un semn care m-a îndemnat să-i scriu, să nu las și anul ăsta să treacă, la fel cum i-am lăsat și pe ceilalți de până acum. Să-i scriu lui Moș Crăciun! Și i-am scris. Răspunsul lui nu m-a lăsat să rabd până în Ajun și… nici nu știu să vă descriu în cuvinte ce bucurie mi-a adus… De-asta l-am împărtășit acum cu voi, în speranța că vă va bucura cel puțin la fel de mult cât m-a bucurat pe mine! Mulțumesc, Moșule, astăzi ai făcut cel puțin încă un copil fericit! Iar tu, cititorule, ia aminte și uită-te în sufletul tău mai des..!

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

17.12.2020
Moș Crăciun

/ Aducător de zâmbete

Scrisoare pentru Moș Crăciun
Paula Turnea

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a te întreba despre o activitate. Ce activitate te face pe tine să pierzi noțiunea timpului? Ce-ți face o atât de mare plăcere, cât să îți dai seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Paula Turnea: Ah, ce frumos ai întrebat, se cunoaște că ai trăit sentimentul ăsta, de a te pierde într-o activitate pe care o îndrăgești atât de tare, încât timpul se scurge fără știrea ta. Pentru mine e prea greu să vorbesc despre o (…)

(…) singură activitate care mă face să pierd noțiune timpului, pentru că mi se întâmplă și când pictez, și când creez bijuterii sau oricând este vorba de o activitate creativă. De-a lungul timpului, am făcut tot felul de experimente, în pictură, machiaj, fotografie, crearea de bijuterii, ba chiar am recondiționat mobilă, pantofi, genți, am decorat diferite obiecte, în diverse tehnici, și, de fiecare dată când ceea ce făceam sau ceea ce îmi propuneam să fac implica o latură creativă, mă pierdeam cu totul în acea activitate.

CEP: Ce crezi despre oameni și puterile lor? La ce te duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
PT: Cred că e un subiect foarte amplu, care merită dezbătut pe larg, dar mă rezum la câteva rânduri. Eu una nu cred că oamenii sunt doar buni sau doar răi. Nu pot să privesc omul într-un fel atât de simplist, alb sau negru, când eu știu cât de complex este fiecare în parte și mi-am dat seama chiar analizându-mă pe mine și propria mea viață, cât de diferit sunt percepută în funcție de context și de persoanele cu care interacționez. Cred că doar cercetându-te și cunoscându-te pe tine însuți foarte bine poți începe să descoperi puterea pe care o ai și apoi ține tot de tine dacă o canalizezi într-o direcție bună sau mai puțin bună. Mai cred că, la fel ca mine acum ceva timp, mulți oameni nu sunt conștienți de cât de puternici sunt cu adevărat. Și, de cele mai multe ori, descoperi cât ești de puternic atunci când nu ai altă variantă. Cred că circulă pe net un citat care spune fix ceva de genul, dar cred că până nu o trăiești pe pielea ta nu prea înțelegi exact ce înseamnă. Suntem, ca specie, foarte puternici, foarte adaptabili și plini de resurse, lucruri pe care le putem folosi în beneficiul nostru și al întregii lumi, dar, așa cum se întâmplă mai mereu, aceleași calități și abilități pot fi folosite și într-un mod dăunător, depinde doar de noi ce alegem să lăsăm în urma noastră și cum vrem să influențăm lumea în care trăim.

CEP: Dacă ai avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ai vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
PT: Cu siguranță mi-ar plăcea tare mult să molipsesc oamenii cu mai multă empatie pentru cei din jur și, mai ales, cu un fel de “be and let be”. Mi se pare că oamenii în general, dar mai ales noi, ca popor, ne consumăm prea multă energie pe treburile și viețile celorlalți, în loc să ne concentrăm atenția pe noi înșine. Chiar cred că lumea ar fi un loc mai bun, dacă fiecare dintre noi ne-am îngriji de propria persoană, cu tot ce implică asta (cunoaștere, acceptare) și apoi am lucra cu noi înșine în ceea ce privește traumele, durerile, frustrările și neajunsurile noastre. Pare că fugim de noi, de fiecare dată când ceva înăuntru devine dureros sau inconfortabil și, inevitabil, cei de lângă noi devin cauzele aparente ale neajunsurilor noastre. Evident că fac și eu greșeala asta de multe ori, dar am obiceiul să reflectez apoi asupra situațiilor și, de cele mai multe ori, îmi dau seama ceea ce m-a deranjat pe mine la o persoană, într-un anumit context, are mai mult legătură cu mine însămi și mai puțin cu acea persoană.

CEP: Care este acel ceva al tău despre care ai convingerea că nu-l vei pierde, că nu ți se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
PT: Cel mai probabil creativitatea, iar asta nu se aplică doar în domeniile ce țin de latura artistică, ci mă ajută și în cele mai cotidiene situații. Mai mereu am găsit rezolvare la diferite probleme, mai mici sau mai mari, folosindu-mă de latura mea creativă care mă împinge către “thinking outside the box”.

CEP: În ce măsură visul tău, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea ta? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea ta în sensul ăsta?
PT: Am început să desenez dinainte să învăț să scriu și cumva lucrul ăsta m-a “urmărit” toată viața. Mă visam pictând toată viața, încă de mică. Indiferent ce am făcut, unde am fost sau cât timp a trecut fără să mă ating de o pensulă sau un creion, m-am întors mereu la prima mea pasiune. Apoi am început să cochetez cu fotografia, design-ul vestimentar, design-ul de bijuterie și altele, dar mai mereu latura asta creativă cerea și reușea să iasă la suprafață cumva, așa că ușor, ușor am început să acord mai multă atenție acestei părți din mine și am pornit cu pași mici pe drumul acesta al creativității exprimate prin diferite metode. Din punct de vedere profesional e din ce în ce mai tangibil visul meu, dar a trebuit să învăț, de-a lungul timpului, să mai renunț la mici detalii din acel vis, dacă nu a mers așa cum mi-aș fi dorit eu. Eu de fel petrec foarte mult timp în capul meu, astfel încât tind să mă desprind de realitate și am avut de multe ori perioade nu tocmai plăcute, pentru că nu erau lucrurile așa cum visam eu. Asta m-a făcut să realizez că nici nu trebuie să fie așa cum visez eu, că uneori e mai plăcut să te lași surprinsă tocmai de împrejurări. Chiar dacă pe moment poate mă doare sau mă frustrează faptul că ceva nu a ieșit cum îmi imaginam eu, e posibil că lucrurile să meargă într-o direcție și mai bună decât ce îmi propusesem. Deși muncesc mult pentru a realiza tot ce îmi doresc, învăț să mai las și viața să își facă treaba pentru că am realizat că nu stă în puterea mea să controlez totul și nici nu e nevoie de controlez totul, ci că pot să mă mai și bucur de lucruri așa cum vin, chiar dacă sunt doar bucățele din visul ăla pe care l-am țesut eu în mintea mea.

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Tu ce faci pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe tine să te echilibreze, care să te repoziționeze în zona aia din care să poți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
PT: Desigur, după o sesiune intensă de “overthinking life itself”… glumesc, glumesc! În principiu, pot face două lucruri în astfel de cazuri:
1. Tind să oscilez între organizare minuțioasă și vraiște totală, iar când ajung în scenariul al doilea devin destul de… fix ce ai scris mai sus. Atunci mă pun pe făcut liste, listuțe, încep să fac ordine și să prioritizez, iar asta mă ajută mult să revin la o stare mai bună.
2. Desenez sau pictez. De obicei, fără vreun plan anume în minte. Pur și simplu improvizez pe parcurs. Atunci se face liniște.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simți că nu poți progresa? Ce te provoacă, ce te împiedică în calea ta spre împlinirea visului tău?
PT: Momentan simt că faptul că sunt un fel de “one man show” își pune amprenta asupra ritmului de progres pe care l-aș putea avea, dacă nu aș jongla cu crearea produselor, preluarea comenzilor, promovare și toate celelalte procese ce țin de producția și comercializarea bijuteriilor lucrate manual. Cum spuneam mai sus, nu reușesc să fiu tot timpul organizată și asta mă cam încetinește.

CEP: Ce prinde contur din tine în mod cursiv, fără să fie nevoie să faci nici măcar un minim efort pentru asta?
PT: Idei. Multe idei. Prea multe idei! Da, chiar am foarte multe idei și mereu găsesc lucuri care mă inspiră, mai greu e să le pun în practică pe toate. Uneori chiar și o pată de vopsea scursă pe podea poate avea o formă care mă fascinează și mă duce cu gândul la un desen abstract. Chiar am o fotografie cu o pată de pe podea care avea o formă interesantă. Am văzut, mi-a plăcut, am pozat. Yes, I’m weird like that.

CEP: Care este acel singur cuvânt care te descrie pe tine cel mai bine?
PT: Haha, aici mereu au fost multe variante: artistă, ciudată, diferită, and so on, dar aș merge spre… creativă, probabil.

CEP: Care simți că este percepția prietenilor tăi în ceea ce te privește? Dar a familiei? În ce măsură lași să se implice ele în viața ta de zi cu zi? Obișnuiești să urmărești un mentor sau ești chiar tu propriul tău mentor?
PT: Cred că la fel ca mine, părerea lor este sau poate fi schimbătoare. Cred că i-am surprins de foarte multe ori pe cei din jur cu schimbările pe care le-am făcut de-a lungul timpului, fie că a fost vorba de o școală, fie o casă, un oraș, o țară etc., și probabil uneori păream nesăbuită în alegeri sau nestatornică, dar cred că au realizat pe parcurs că e doar felul meu de a fi. Sunt curioasă, dornică să descopăr lumea, să cunosc oameni noi, să experimentez, să învăț și sunt ușor idealistă, așa că s-a întâmplat să mă arunc cu capul înainte, când am simțit că era ceva ce îmi doream. Am avut și succes, am și eșuat, dar din toate am învățat câte ceva, deci, până la urmă, toate au fost cu un rost. Am o legătură destul de strânsă cu prietenii mei și familia, dar implicarea lor în viața de zi cu zi depinde de context și perioade. Vorbim la telefon, ne vedem pe rețelele de socializare și ne vizităm destul de des, dar dacă am o perioadă mai aglomerată la atelier, tind să dispar cu zilele. Un mentor propriu-zis nu am, însă sunt câțiva oameni pe care îi admir și din ale căror experiențe și povești încerc să învăț cât mai multe. Spre exemplu, în perioadele în care eram neîncrezătoare în forțele proprii și în ceea ce îmi doream să fac din punct de vedere profesional, căutam mereu articole sau cărți despre oameni care au demonstrat că se poate, indiferent mediul din care proveneau, de condiții sau de domeniul în care activau.

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, ți-ai (fi) trăi(t) viața diferit?
PT: Grea întrebare, e cu dus și întors. Până la urmă, tot ce am trăit până acum m-a adus în acest punct și dacă aș fi avut un “deadline” probabil aș fi făcut alegeri diferite. Nu zic mai bune sau mai rele, doar diferite. Și nu mai ajungeam aici, acum. Dar dacă aș afla acum că e o linie de finish la 40 de ani, probabil aș face unele lucruri diferit de aici încolo. Uite o idee: poate chiar o să fac unele lucruri diferit de acum încolo, oricum, doar pentru că am ipoteza asta în minte.

CEP: Ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le-ai strâns până acum și a te lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
PT: Mi-e foarte, foarte greu să fac o alegere aici, dar dacă chiar aș fi nevoită să fac asta, probabil aș alege să pierd amintirile pe care le-am strâns până acum.

CEP: În general, te preocupă mai mult să faci lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
PT: Prefer să le fac cum trebuie. Bine, acest “trebuie” e problematic, pentru că cineva poate consideră că lucrurile trebuie făcute într-un anumit fel, pe când eu consider că trebuie făcute într-un alt fel. Și să vezi distracție când și eu, și celălalt considerăm că avem dreptate..!

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeai a fi adevăr?
PT: Cea mai mare minciună pe care cândva o credeam a fi adevărată a fost “eu nu pot”. Mi-am demonstrat că, ce să vezi, eu pot.

CEP: Într-o singură frază, cine ești tu?
PT: Eu sunt…under construction, mereu. Este un citat care îmi place mie foarte mult și anume “Life is not about finding yourself, life is about creating yourself.”, tocmai pentru că o astfel de filosofie de viață te pune la cârma vieții tale, nu la voia destinului sau a circumstanțelor exterioare, lucru pe care eu îl consider foarte important, dacă îți dorești să trăiești așa cum îți dictează inima, sufletul, sinele sau cum vreți să-l numiți. Eu una cred că sunt un fel de “work în progress” constant care sper eu că nu va înceta niciodată. Îmi doresc și îmi propun să găsesc întodeauna noi lucruri de învățat, experiențe de încercat și vreau să trăiesc într-o stare de permanentă de curiozitate în ceea ce mă privește pe mine în primul rând și apoi în ceea ce privește viața și oamenii din jur.

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
PT: Uite, o întrebare de genul ăsta m-a măcinat pe mine constant, până în momentul în care am riscat puțin mai mult pentru lucrurile care îmi plac. Și nu o dată! De ce facem asta? Sunt o grămadă de răspunsuri foarte plauzibile. Ne e frică de necunoscut. Necunoscut înseamnă nesiguranță și incertitudine, înseamnă disconfort și multe schimbări. Riscul presupune și un proces de auto-cunoaștere și dezvoltare personală continuă, iar asta implică depășirea propriilor limite, uneori chiar auto-impuse. Nu în ultimul rând, implică și un dram de nebunie/ inconștiență sau cel puțin așa vei fi văzut, dacă lași un lucru “sigur și confortabil” pentru tot felul de idei, idealuri și visuri. Pentru că… pentru că…

CEP: Care este cea mai mare frică a ta, în momentul de față?
PT: În momentul de față și mai mereu aceeași: pe lângă frica îngrozitoare de păianjeni, frica de a mă plafona. Aici mă refer la a-mi pierde curiozitatea față de lucrurile ce mă înconjoară, entuziasmul în fața planurilor noi, dorința de a descoperi și a mă descoperi, bucuria de a crea. E un fel de frică de a mă pierde în viteza asta a vieții și a-mi deveni totul automatizat. De a mă regăsi într-o rutină în care fac totul doar așa, să fie făcut, pentru că “așa trebuie”, cum ziceam si mai sus.

CEP: Ce te motivează cel mai mult, în momentul de față?
PT: În ultima perioadă, mă motivează foarte mult dorința de a-mi aduce contribuția la o lume mai bună și mai curată. Îmi doresc o lume în care să nu fim îngropați în deșeuri, așa că am adus conceptul de zero waste în atelier, creând bijuterii din materiale reciclate precum resturi de materiale textile, resturi de placaj de lemn sau chiar bucăți din bijuterii vechi “dezmembrate”. Faptul că am reușit să fac din resturi niște bijuterii care au fost și sunt în continuare apreciate mă face să devin din ce în ce mai curioasă și mai dornică să descopăr noi modalități de a face reciclare și de a da o “viață nouă” unor materiale sau obiecte care, de cele mai multe ori, ajung la gunoi. Nu am ajuns la nivelul de zero waste complet, așa cum mi-ar plăcea, dar încerc, cu pași mici, să minimizez impactul negativ pe care îl am și eu asupra mediului înconjurător, ca toți ceilalți locuitori ai planetei.

CEP: Ce te-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
PT: Să merg cu încredere pe drumul pe care mi l-am ales, să continui să caut și să învăț pentru a deveni din ce în ce mai bună în ceea ce fac și să am încredere în “călătoria” pe care am început-o, chiar și atunci când e ceață pe drum. Sunt foarte dramatică, știu.

CEP: Ce ai tu pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
PT: Nu cred să fie ceva ce eu am și altcineva și-ar dori să aibă. Consider că fiecare dintre noi e înzestrat cu abilități, capacități și talente diferite, iar asta nu poate decât să fie în avantajul nostru, dacă știm cum să “culegem” câte ceva de la fiecare om de lângă noi. Am citit un lucru tare interesant undeva, poate într-o carte sau chiar într-un film. Era ceva de genul “Fiecare om pe care îl întâlnești în viață știe ceva ce tu nu știi.” și eu chiar cred că așa este. Noi oamenii suntem ca niște cărți, purtăm în noi povești și putem învăța unii de la alții.

CEP: Pe Paula n-am întâlnit-o încă, însă m-am întâlnit pe mine prin răspunsurile ei. Mai departe… doar vreau să las aici o parte dintre lucrările ei.

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

23.11.2020
Paula Turnea

/ Artist handmade & pictor

Luna
Georgiana Tănase

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a te întreba despre o activitate. Ce activitate te face pe tine să pierzi noțiunea timpului? Ce-ți face o atât de mare plăcere, cât să îți dai seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Georgiana Tănase: Bună întrebare! Îmi vin în minte mai multe activități, dar pot spune că toate au în comun arta. Mă pierd când citesc o carte care îmi place, mă pierd când scriu – fie în jurnal, un articol sau o poveste; uit de timp și când desenez sau (…)

(…) pictez ceva, ascult muzică sau privesc un film. Același efect îl au asupra mea și confecționarea de bijuterii și modelarea în lut. Îmi place tot ce are legătură cu creația artistică în general. Și să nu uit să menționez și contemplarea naturii. Toate acestea mă inspiră și mă hrănesc în mod pozitiv.

CEP: Ce crezi despre oameni și puterile lor? La ce te duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
GT: Oamenii sunt foarte puternici: pot construi sau distruge. Totul depinde de alegerile pe care le fac în fiecare moment. Imaginația și tot ceea ce poate crea fiecare cu puterea minții și a emoțiilor pot avea efecte pozitive sau negative. Am văzut multe astfel de creații, atât din partea pozitivă, cât și din cea negativă. Toate m-au învățat multe despre ceea ce mi-ar plăcea să fie și ceea ce mi-aș dori să se schimbe. Și totul începe din interior.

CEP: Dacă ai avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ai vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
GT: Oooo, aici sunt multe de spus, dar fiecare poate ajunge la aceste valori, dacă este suficient de deschis să vadă. Nu aș vrea să impun nimănui nicio mentalitate, ci doar să inspir oamenii și să îi ajut cum pot în călătoria lor prin arta pe care o las să vină în lume prin mine. Vreau să molipsesc lumea cu inspirație, curaj de a-și urma propriile vise, iubire, empatie și compasiune. Dacă le avem pe acestea, restul vine de la sine. Toate schimbările în bine se vor produce: vom putea să avem grijă de noi și de Pământ mai bine și am vedea că lumea s-ar schimba în câțiva ani. Oamenii ar fi liberi cu adevărat și nu ar mai exista sistemul îngrăditor de astăzi. Cred că totul este posibil. Oamenii își doresc să vadă schimbarea, numai că nu sunt încă suficient de informați și de curajoși să aducă în lume transformarea pe care și-o doresc din tot sufletul. Și pentru o astfel de schimbare este nevoie de colaborare, descoperire și autocunoaștere. La ce mă gândesc în mod concret? Mă voi rezuma în a spune doar că voi include aceste idei în cărțile la care lucrez. E un lucru în progres, așa că nu doresc să dezvălui nimic deocamdată.

CEP: Care este acel ceva al tău despre care ai convingerea că nu-l vei pierde, că nu ți se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
GT: Capacitatea de a visa, a crea și demnitatea.

CEP: În ce măsură visul tău, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea ta? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea ta în sensul ăsta?
GT: Am visat să fac animație de mică și să desenez. Această dorință îmi este astăzi împlinită în mare parte mulțumită părinților, dar și unui tânăr care mi-a vorbit despre NEMO, academia de animație unde studiez astăzi. În plus, mai am un vis mare care sper să devină realitate într-o zi: să îmi public propriul roman și, apoi, alte cărți. Visez acest lucru de la 13 ani și fac pași în fiecare zi către împlinirea acestei dorințe. Totuși este nevoie de perseverență, inspirație, documentare și, desigur, ajutor din partea celor care au ajuns deja acolo.

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Tu ce faci pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe tine să te echilibreze, care să te repoziționeze în zona aia din care să poți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
GT: Da, ascult muzică ori de câte ori mă simt astfel sau scriu în jurnal, clarificându-mi astfel ce simt și gândesc, după care mă întorc la activitatea care mă preocupă.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simți că nu poți progresa? Ce te provoacă, ce te împiedică în calea ta spre împlinirea visului tău?
GT: Cea mai mare piedică ce îmi stă în calea împlinirii visului meu sunt eu însămi. Mai curând propriile credințe disfuncționale pe care le-am moștenit din copilărie și nu numai. Încă lucrez la acest capitol și sper să îmi depășesc limitele.

CEP: Ce prinde contur din tine în mod cursiv, fără să fie nevoie să faci nici măcar un minim efort pentru asta?
GT: Văd imagini și din ele se nasc povești.

CEP: Care este acel singur cuvânt care te descrie pe tine cel mai bine?
GT: Creativitatea.

CEP: Care simți că este percepția prietenilor tăi în ceea ce te privește? Dar a familiei? În ce măsură lași să se implice ele în viața ta de zi cu zi? Obișnuiești să urmărești un mentor sau ești chiar tu propriul tău mentor?
GT: Cred că percepția celor din jur în ceea ce mă privește este fluctuantă, așa cum stările mele sunt fluctuante. Dar dacă este să mă refer la trăsături de caracter, știu că prietenii și familia mă văd ca fiind un om creativ, sincer și bun, deschis să crească și să ajute. Sunt uneori chiar prea fluidă să zic așa, pentru că îmi este greu să mă hotărăsc cu privire la ceva anume, dacă nu sunt atentă la ceea ce simt și gândesc. Sunt o persoană introspectivă și intuitivă și acest lucru mă poate face să par din exterior distrată sau rece, deși lucrurile stau, de fapt, invers. Mă pierd de multe ori în propriile gânduri și îmi este greu să revin cu picioarele pe pământ, ceea ce este pentru familie destul de iritant. Dar îmi dau seama ce se întâmplă și îmi concentrez atenția către lumea exterioară destul de repede. În general îi las pe cei din jur să se implice în viața mea, poate că prea mult uneori, dar încă învăț să mă descopăr și să aleg ceea ce îmi doresc cu adevărat. În fiecare zi descopăr câte ceva. În privința mentorului pot spune că nu am un model anume, ci mai curând „prind” câte ceva de la fiecare om pe care îl cunosc și mă modelez singură. Apreciez sinceritatea, deschiderea către nou, curajul și perseverența și, desigur, creativitatea. Îi admir pe oamenii care au încredere în ei, care nu renunță la visele lor și care totodată nu uită ce este important: iubirea, acceptarea, înțelegerea.

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, ți-ai (fi) trăi(t) viața diferit?
GT: Aș fi scris și citit mai mult, aș fi ieșit în lume mai mult și aș fi luat în anumite momente alte decizii, mai ales în copilărie, dacă aș fi putut. Sunt însă conștientă că trecutul nu poate fi schimbat. Ce pot face este să îl accept așa cum este și să mă concentrez pe ceea ce pot face acum pentru a-mi fi bine.

CEP: Ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le-ai strâns până acum și a te lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
GT: Aleg a doua variantă. Prefer să pierd mare parte din ce am trăit, deși, dacă mă gândesc foarte bine, nu aș fi cine sunt astăzi fără acele amintiri. Totuși nu vreau să pierd capacitatea de a avea noi amintiri.

CEP: În general, te preocupă mai mult să faci lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
GT: Ambele. Dacă fac lucruri pe care trebuie să le fac, măcar să fie făcute bine. Dar în general aș prefera să fac mai multe lucruri cum trebuie și alese de mine și mai puține pentru că trebuie. Am o relație destul de tumultoasă cu acest cuvânt, „trebuie”. Cred că ar fi bine să fie înlocuit cu „Vreau” sau „Aleg”. „Trebuie” presupune obligație și chin, spre deosebire de „Vreau”, care se naște din libertatea de a alege.

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeai a fi adevăr?
GT: Recunosc că am crezut și eu în Moș Crăciun și a fost nenorocire când am aflat că părinții mă păcăleau că exista.

CEP: Într-o singură frază, cine ești tu?
GT: Un suflet nemuritor, în cămașă muritoare.

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
GT: Frica este singurul motiv. Ne temem să fin autentici, să fim sinceri, să ne lăsăm să fim cu tot ceea ce suntem și să acceptăm unul dintre cele mai grele adevăruri: că suntem muritori și că într-adevăr viața este scurtă. Negăm moartea și uităm că, dacă nu o acceptăm, nu putem să îmbrățișăm nici viața complet. Este greu de conceput așa ceva, dar nu imposibil. Ne este deci frică și de viață. Abia când ne vom face pace cu aceste frici vom reuși să fim curajoși și să acționăm exact în direcția dorințelor noastre. Cel puțin asta cred eu.

CEP: Care este cea mai mare frică a ta, în momentul de față?
GT: Cred că am răspuns mai sus parțial la această întrebare. Pot adăuga că mă tem chiar de ceea ce îmi doresc: de succes. Pentru că acest lucru ar însemna să fiu văzută complet de ceilalți. Dacă merg mai departe cu raționamentul, mă tem de fapt de mine.

CEP: Ce te motivează cel mai mult, în momentul de față?
GT: Speranța într-un viitor mai bun, într-o lume mai frumoasă și curată, atât în interior, cât și în exterior.

CEP: Ce te-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
GT: Să am încredere în proces și totul va fi bine.

CEP: Ce ai tu pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
GT: Nimic. Sunt un om ca toți ceilalți.

CEPMi-am dorit adesea să scriu și despre cea care a dat viață cu talentul ei coperților poveștii vieții mele, însă nu mi-am găsit niciodată momentul și nici cuvintele. Până acum. Știu că prea rar conștientizăm câtă muncă există în spatele unui “produs” văzut deja în forma lui finită. Rezultatul arată adesea atât de compact, că mintea nu ne mai poartă și dincolo de ce se vede, în urmă, la toate acele idei, peste alte idei, peste contradicții, peste dezacorduri și, pe lângă astea, la răbdare, nervi, temperare, scăpări, autocontrol, momente limită, critice, aparent aproape de a ceda, transformate însă, pe nesimțite, în doar câteva fracțiuni de secundă, în cele mai de neimaginat stele călăuzitoare ale adevărului prin… artă, în cazul meu. Pentru că asta vreau să descriu acum, de fapt. O formă de artă. Talentul înnăscut, incomplet însă fără acceptarea lui ca fiind unealtă a unei energii subtile, superioare, prin care ceva de dincolo își traduce intențiile și îndemnurile într-o formă practică, dar și plăcută, astfel încât noi, cei care privim, să înghițim, într-o clipă, fără a mai sta pe gânduri, pastila aruncată. Cred că asta suntem, de fapt, toți, la urma urmei. Unelte ale energiei de dincolo de noi. Fiecare sub diferite forme. Iar EA este, dintre toți, bucățică dintre cei care și-au descoperit deja menirea. Nu ne-am văzut niciodată, prima dată i-am auzit vocea abia anul ăsta de ziua mea de naștere, când am primit de la ea o înregistrare cu o urare drăguță (deci fără nicio legătură cu lucrul în sine), deși noi practic colaborăm încă de-acum mai bine de doi ani. “Întâmplarea” face ca, dintre toți cei cărora am cerut, la vremea respectivă, o “probă” a transpunerii ideilor mele dintre cele dintâi pe o foaie de hârtie, ea să fi fost cea aleasă și cea mai… “consăteană” a mea… despărțindu-ne orașele natale doar patruzeci de kilometri. Nu a citit nicio carte dintre cele scrise de mine, însă a știut să le lege firele în desene mai bine decât am făcut-o eu scriindu-le..! Ba chiar m-a și inspirat uneori să dau tot, acolo unde eu, de una singură, reușisem doar puțin… Nu îmi amintesc să fi crezut vreodată în “întâmplător”, însă, dacă am făcut-o, acum mi-e mai mult decât clar că “întâmplător”, de fapt, nu există. Există doar văzători și nevăzători de semne, mesaje, începuturi de drumuri, chiar dacă ele mai presupun și ceva ocolișuri, nu doar mers înainte, așa cum ne-am aștepta sau dori. În plus, acum, datorită ei și-a celorlalți din viața mea definiți de aceleași valori sau simțăminte cu ale ei și-ale mele, nu mai cred nici în colaborările sub simpla formă de cerere-ofertă. Acum cred că până și cel mai rece, rupt de ‘sufletește’ obiectiv… trage după sine un rezultat autentic, numai și numai dacă are la bază o conexiune autentică. EA e… simplu. Georgiana.

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

04.11.2020
GEORGIANA TĂNASE

/ Studentă la NEMO Academy of Digital Arts

sigla Georgiana Tănase
Ilie Pană

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a te întreba despre o activitate. Ce activitate te face pe tine să pierzi noțiunea timpului? Ce-ți face o atât de mare plăcere, cât să îți dai seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Ilie Pană: Încep prin a îți spune “Draga mea Cătălina” pentru că nu pot începe altfel, când tu ai venit la mine cu un suflet atât de cald, încât să fii realmente interesată de ce fac eu și de ce face Laboratorul de Șosete. Noțiunea timpului o pierd (…)

(…) atunci când lucrez la un robot de tricotat. Robotul este o încununare a civilizației umane de la începuturi și până în prezent, iar complexitatea sa și zgomotul fabricii mă fac să mă afund într-un fel de transă, din care nu pot să ies decât după ce rezolv problema cu care mă confrunt. Chiar și dacă durează foarte multe ore, mult peste programul normal al unei zile normale de muncă. Însă acest lucru, de fapt, nu consider că este un lucru pozitiv, așa cum se descrie de obicei. Ba dimpotrivă, sunt foarte atent și chiar obsedat să nu pierd, de fapt, noțiunea timpului și să fiu mereu foarte treaz, angrenat în realitate și conștient de tot Universul care mă înconjoară, cu toate evenimentele și oamenii. Atunci când pierd, de fapt, noțiunea timpului, nu mă mai simt bine. Cel mai bine mă simt când am total control asupra tuturor lucrurilor care depind de mine și le programez atent. Dacă discutăm de o afacere, sfătuiesc pe cei care o conduc, fie că este mare, fie că este mică, să evite total să se afunde în orice ține de ea, ci dimpotrivă, să stea cât mai “sus” și să controleze atent și foarte conștient toate piesele ei! Altfel, lucrurile scapă foarte repede de sub control.

CEP: Ce crezi despre oameni și puterile lor? La ce te duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
IP: Este foarte ciudat că, de cele mai multe ori, oamenii, natural, fac lucruri rele. Sună ciudat, însă așa este. Dacă facem un exercițiu de imaginație, este ușor să vedem cum oamenii fac lucruri rele, atunci când sunt pur și simplu mânați de instinctele lor și nu se află la control. Ba chiar e destul de ușor de observat cum la vârsta adolescenței mulți tineri tind să fie răutăcioși, urmând a deveni mai înțelepți pe măsură ce se maturizează. Abia la maturitate, cei mai mulți oameni încep să devină ceea ce în societatea noastră se înțelege prin “buni”. Mai pe scurt, să se gândească și la binele celorlalte persoane, nu doar al lor. Cred cu tărie că orice om are puterea să fie și rău, și bun. Cred că orice om are puterea să fie și sfânt, și criminal. Trupul și mintea reprezintă o mașinărie care poate fi direcționată de conștiință. Mașinăria, lăsată liberă, este periculoasă. Puterea omului este mai presus de planeta pe care trăim. Și acest lucru este în primul rând valabil prin organizarea oamenilor, mai presus de orice individ.

CEP: Dacă ai avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ai vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
IP: Este simplu. Iubește tot ce te înconjoară și pe ceilalți oameni așa cum te iubești pe tine.

CEP: Care este acel ceva al tău despre care ai convingerea că nu-l vei pierde, că nu ți se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
IP: Puterea de a crea realități în propria mea imaginație.

CEP: În ce măsură visul tău, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea ta? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea ta în sensul ăsta?
IP: Cred că visul trebuie să fie atât de îndrăzneț, încât drumul până la el să fie lung, însă frumos și plin de aventură. Altfel, viața devine plictisitoare. Încet, încet, realitatea a început să meargă în direcția visului. Am avut mereu grijă să cresc visul astfel încât să nu îmi permită să mă relaxez sau să îmi pierd concentrarea. Visul e precum Steaua Nordului pentru marinari. Este direcția în care trebuie să merg. El nu îmi permite să mă opresc. La fel de importante ca propriile acțiuni sunt propriile gânduri, pentru atingerea viselor pe care ni le construim. De asemenea, mult mai mult decât atât este respectarea legilor nescrise ale Universului pentru îndeplinirea acestor vise. Cred cu tărie că visele nu pot fi atinse prin orice mijloace sau în detrimentul altor persoane. De fapt, împrejurările ajung să fie mult mai importante decât acțiunile proprii. Mediul înconjurător, oamenii și evenimentele sunt infinit mai puternice decât propriile acțiuni ale unui singur om. Doar că aceste împrejurări apar în funcție de aceste acțiuni proprii, iar apoi ele te poartă precum un val poartă un surfer spre visul acesta despre care vorbim.

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Tu ce faci pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe tine să te echilibreze, care să te repoziționeze în zona aia din care să poți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
IP: Cunosc foarte bine ce trebuie să fac în aceste situații. Și de fiecare dată funcționează. Doar că în aceste situații este greu să faci chiar și acest lucru banal. Este o pilulă magică și se numește “odihnă” sau tradițional “somn”. Rog orice persoană se află în situația descrisă în întrebare să se culce la ora 21:00 și să nu își pună ceasul deșteptător. Iar înainte de somn să nu bea, să nu mănânce, să nu fumeze șamd. Rezultatele sunt uimitoare. Și mai e un mic lucru. E un mic exercițiu. De cele mai multe ori, oamenii intră în aceste stări pentru lucruri care nu se întâmplă în acel moment în care starea există. De cele mai multe ori, starea aceasta haotică de care vorbești apare când oamenii se gândesc la ce urmează să se întâmple. Există oameni care se stresează săptămâni întregi doar pentru că urmează să se întâlnească cu cineva. Când avem această stare, ar trebui să ne întrebăm: “Pe mine mă doare ceva acum? Nu am ce să mănânc? Sunt pe moarte? A venit sfârșitul lumii? Nu am unde să dorm? Nu am haine? Îmi e frig?”. E foarte posibil ca să avem o revelație. De cele mai multe ori, acele momente dureroase care creează stări haotice fără sfârșit sunt foarte scurte, însă stările sunt foarte lungi. Sau este vorba doar de un trup și o minte obosite care au nevoie de somn.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simți că nu poți progresa? Ce te provoacă, ce te împiedică în calea ta spre împlinirea visului tău?
IP: De fiecare dată este ceva. Cred că acest lucru este valabil pentru oricine. Este exact ca un joc. La nivelul 1 este un obstacol. Înveți să îl depășești, apoi vine nivelul 2 cu un obstacol diferit șamd. Cred că piesa-lipsă, general vorbind, este reprezentată de “lucrurile pe care nu le știu”. Știu că sună vag, dar acesta este adevărul. Nu am știut și nu am crezut vreodată că oamenii ar cumpăra 24 de șosete de pe Internet, puse într-o cutiuță, fără să le atingă. Și iată că le cumpără. Și oare câte alte lucruri sunt pe care pur și simplu nu le știu ÎNCĂ?

CEP: Ce prinde contur din tine în mod cursiv, fără să fie nevoie să faci nici măcar un minim efort pentru asta?
IP: Orice înseamnă programare, deși nu sunt programator. Nu vreau să spun că sunt expert, însă că îmi place atât de mult, încât atunci când fac acest lucru simt că mă joc, nu că lucrez ceva.

CEP: Care este acel singur cuvânt care te descrie pe tine cel mai bine?
IP: Curios.

CEP: Care simți că este percepția prietenilor tăi în ceea ce te privește? Dar a familiei? În ce măsură lași să se implice ele în viața ta de zi cu zi? Obișnuiești să urmărești un mentor sau ești chiar tu propriul tău mentor?
IP: În clipa în care nu m-am mai gândit ce cred prietenii și familia despre mine, am început să progresez într-un ritm extraordinar. Când am început să fac doar ce am crezut eu că e bine, nu ce ar crede alții că e bine, viața mea s-a schimbat într-un mod fabulos. De când am înțeles puterea mentorilor, din nou, ritmul de evoluție a fost impresionant, pur și simplu, prin prisma în care am simțit eu acest lucru. Da, am foarte mulți mentori, nu doar unul. Aș putea spune că am o armată de mentori. Ei sunt exact ca în acele jocuri pe computer sau în acele filme fantastice în care fiecare are o super putere. Încerc să iau de la toți acea super putere și să o aplic în viața mea. Este extraordinar. De exemplu, de la Henry Ford am înțeles cât de important este să nu încetezi niciodată să schimbi ceea ce faci în așa fel încât să găsești mici, foarte mici îmbunătățiri pe care să le adopți imediat. De la John D. Rockerfeller am înțeles cât de important este să ai deplin control asupra programului tău și asupra obiceiurilor tale, astfel încât să te menții mereu sănătos, atât mental, cât și fizic. De la Grant Cardone am înțeles tehnica de promovare personală prin social media și secretul vânzărilor.

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, ți-ai (fi) trăi(t) viața diferit?
IP: Da! Cred că viața are episoadele ei. Și cred că fiecare episod trebuie trăit diferit. Dacă viața s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, atunci aș fi trecut mai repede prin aceste episoade.

CEP: Ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le-ai strâns până acum și a te lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
IP: Trecutul nu mai există. Tot ce există este prezentul, iar cu el poți să construiești viitorul. Aș alege să strâng amintiri de acum înainte. Mereu voi alege să trăiesc!

CEP: În general, te preocupă mai mult să faci lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
IP: Bună întrebare. Din păcate, câteodată sunt lucruri CARE trebuie făcute, indiferent de situație. Chiar și dacă acest lucru înseamnă să nu lucrezi doar 8 ore pe zi. Pe majoritatea dintre ele aleg să le fac așa CUM trebuie, mai ales pe cele care țin de calitatea unor lucruri cu care unii oameni intră in contact. Mai exact, aleg să fac CUM trebuie mereu acele lucruri care influențează viața altor oameni, precum colegii mei sau clienții noștri.

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeai a fi adevăr?
IP: Credeam cu tărie că Moș Crăciun este real. Și a durat ceva acest lucru.

CEP: Într-o singură frază, cine ești tu?
IP: Sunt un spirit nemuritor care trăiește o experiență umană pe Pământ.

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
IP: Din nou, o întrebare pe care mi-am pus-o de multe ori. Pentru că, într-un mod ciudat, oamenii, în general, tind să fie nemulțumiți mereu cu ceea ce fac. Dacă lucrează, ar vrea să nu lucreze și doar să admire frumusețile Pământului. Dacă admiră frumusețile Pământului, s-ar gândi că sunt inutili și ar dori să lucreze. Viața e scurtă, atunci când nu faci nimic. Viața e lungă, atunci când faci lucruri. În 3 ani înainte de a deschide fabrica de șosete am făcut doar planuri. Au trecut 3 ani în care nu am progresat deloc! În 2 ani de când am deschis fabrica, am realizat cât 10 ani de dinainte. Viața e scurtă atunci când nu faci nimic. Viața e lungă atunci când acționezi! Și aș dori să mai adaug ceva aici. Nimănui nu-i place un lucru pe care nu îl controlează! Atunci când învățăm să schiem, spre exemplu, este frustrant. Cădem, transpirăm, ne uităm invidioși la cei care trec alunecând pe zăpadă pe lângă noi. După ce învățăm și controlăm, începe să ne placă și să ne dorim să practicăm sportul. Am suferit foarte mult în perioada de început a Laboratorului de Șosete. Nu știam nimic. Literalmente! Nu știam cum funcționează roboții. Nu știam cum se face o șosetă de calitate. Nu știam unde o voi vinde. Nu știam nimic, nimic. A fost foarte frustrant. Am vrut să renunț de nenumărate ori. Acum, când știu și controlez, e plăcut! Acum îmi place! Și uite. Din nou, în mod ciudat, majoritatea lucrurilor care ne ajută să ne îmbunătățim sunt neplăcute! Nu e neapărat plăcut să faci sport intens, pentru că doare și e greu. Însă, la o cheltuială de 30 de minute de efort zilnic, te simți împlinit fizic restul de ore ale zilei. Nu e neapărat plăcut să te abții să mănânci anumite lucruri, însă rezultatul este asemănător. Nu e neapărat plăcut să refuzi ieșirile foarte dese cu prietenii cu care îți face plăcere să stai, ca să citești și să te dezvolți. Însă făcând asta trăiești viața la un cu totul alt nivel de înțelegere și adâncime. Suntem construiți și prevăzuți să suferim, ca să trecem la următorul nivel. Însă, odată ajunși la următorul nivel, vechea suferință devine un plăcut mod de viață. În final, este vorba de echilibru. Fiecare latură a vieții noastre este ca o roată îngustă. Dacă nu o învârtim încontinuu, ea se oprește din rotație, își pierde echilibrul și cade. Trebuie să ținem roțile în mișcare, ale trupului nostru, ale sufletului nostru, ale relațiilor noastre, ale carierei noastre, ale familiei noastre, ale plăcerilor noastre și lista poate continua pe multe rânduri. Viața este o mișcare, nu se oprește niciodată.

CEP: Care este cea mai mare frică a ta, în momentul de față?
IP: Îmi e frică de riscul de a nu folosi la maxim timpul care mi-a fost acordat, pentru a trăi viața la maximum.

CEP: Ce te motivează cel mai mult, în momentul de față?
IP: Mă motivează ideea de a crea un produs pe care să îl folosească milioane de oameni.

CEP: Ce te-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
IP: Încerc să îmi direcționez vocea interioară acolo unde îmi doresc. Încerc să injectez efectiv în subconștient acele principii și filosofii care să mă ajute să îmi îndeplinesc visul. Riscul de a asculta necontrolat vocea interioară este enorm. E foarte ușor să confunzi o voce interioară pură cu simpla programare cu care ai fost înzestrat de mic, prin “educația” primită de la părinți, vecini, familie, colegi și profesori. Această “educație”, de cele mai multe ori, doar te va bloca în urmărirea visului tău.

CEP: Ce ai tu pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
IP: Nu am absolut nimic în plus față de orice alt om, în afară de o dorința arzătoare de a fi astăzi mai bun decât am fost ieri.

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

17.10.2020
ILIE PANĂ

/ Antreprenor

Ilie Pană echipa
Gabriel Adumitrachioaie

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a vă întreba despre o activitate. Ce activitate vă face pe dumneavoastră să pierdeți noțiunea timpului? Ce vă face o atât de mare plăcere, cât să vă dați seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Gabriel Adumitrachioaie: În opinia mea, nu cred că există lucru mai frumos decât să lucrezi cu copiii și meserie mai frumoasă decât cea de dascăl. Într-adevăr, nu de puține ori m-a surprins întunericul pe terenul de antrenament sau în sala de antrenament, repetând diferite chestii care nu ne ieșeau prea bine.

CEP: Ce credeți despre oameni și puterile lor? La ce vă duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
GA: Omul, când dorește și vrea din inimă, trece peste orice barieră fizică și psihică.

CEP: Dacă ați avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ați vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
GA: În primul rând, seriozitate și cu asta cred că am spus totul. Un om serios răzbește întotdeauna în drumul pe care îl are de făcut.

CEP: Care este acel ceva al dumneavoastră despre care aveți convingerea că nu-l veți pierde, că nu vi se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
GA: Pregătirea și munca pe care am prestat-o în decursul anilor de studiu și în profesia mea.

CEP: În ce măsură visul dumneavoastră, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea dumneavoastră? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea dumneavoastră în sensul ăsta?
GA: Visul meu vine tot dinspre profesia mea. Aș dori din toată inima să se dezvolte mult sportul în care activez de atâția ani și anume baseballul. Știu ce potențial are acest sport, știu cum se face afară și atunci sunt sigur și sper că va avea un succes mare și la noi.

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Dumneavoastră ce faceți pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe dumneavoastră să vă echilibreze, care să vă repoziționeze în zona aia din care să puteți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
GA: Las timpul să le rezolve. Stau liniștit și continui să fac ce fac de obicei.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simțiți că nu puteți progresa? Ce vă provoacă, ce vă impiedică în calea dumneavoastră spre împlinirea visului dumneavoastră?
GA: Nu am neapărat o piesă lipsă, dar sistemul încâlcit ne ține pe loc.

CEP: Ce prinde contur din dumneavoastră în mod cursiv, fără să fie nevoie să faceți nici măcar un minim efort pentru asta?
GA: Nu mi s-a întâmplat așa ceva până acum.

CEP: Care este acel singur cuvânt care vă descrie pe dumneavoastră cel mai bine?
GA: Perseverența.

CEP: Care simțiți că este percepția prietenilor dumneavoastră în ceea ce vă privește? Dar a familiei? În ce măsură lăsați să se implice ele în viața dumneavoastră de zi cu zi? Obișnuiți să urmăriți un mentor sau vă sunteți chiar dumneavoastră propriul mentor?
GA: Cred că ceilalți mă percep ca prieten, iar acasă ca părinte și soț. Nu prea se amestecă cineva în viața mea. Sunt propriul meu mentor.

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, v-ați (fi) trăi(t) viața diferit?
GA: Nu. Aș fi trăit-o identic.

CEP: Ce-ați alege între a pierde toate amintirile pe care le-ați strâns până acum și a vă lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
GA: Nu aș dori să îmi pierd amintirile.

CEP: În general, vă preocupă mai mult să faceți lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
GA: Cum trebuie.

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeați a fi adevăr?
GA: Bau-bau!

CEP: Într-o singură frază, cine sunteți dumneavoastră?
GA: Un om simplu.

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
GA: Cred că din ambiție.

CEP: Care este cea mai mare frică a dumneavoastră, în momentul de față?
GA: Să nu mai fac ce fac acum.

CEP: Ce vă motivează cel mai mult, în momentul de față?
GA: Performanța în sport.

CEP: Ce v-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
GA: Să merg înainte pe drumul meu.

CEP: Ce aveți dumneavoastră pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
GA: Familie frumoasă.

CEPAm scris, la un moment dat, despre baseball că îl percep ca fiind despre “a trăi și a reuși armonios în ‘comunitate’, împreună, niciunul fără celălalt.”. Că leg, inevitabil, baseballul de magie. Că baseballul și magia nu funcționează altfel decât împreună. “Pentru că magia fără educație, unitate, spirit de echipă, acuratețe, ego subjugat sinelui, suflet dat la maximum, orgoliu călcat în picioare, cursivitate, conexiune, autenticitate… NU EXISTĂ. Și toate astea pe care le-am descris sunt BASEBALL. Vezi istoria lui, vezi povestea, vezi jucătorii, vezi antrenorii, vezi mentalitatea, vezi ideea, vezi subtilul, vezi chimia, vezi pasionații, vezi fanii, meciurile, atmosfera, energia, plăcerea, zâmbetele, trăirile, emoția, sentimentele, renașterile. Vezi regulile care nu există, pentru că baseballul n-are reguli, de fapt. Are doar credințe și valori. Vezi… educația. Și vei înțelege astfel de ce în România baseballul este aproape inexistent. Vei înțelege și că motivul e același ca cel pentru care și latina și alte câteva materii eterne, legate de suflet și autenticitate, se vor scoase din școli, din educația copiilor și-a viitorilor oameni mari. Pentru că scopul încă este unul, voit sau nu – că nu mai știu ce să mai cred – scornit din prea multă imbecilitate, care vizează rătăcirea de sine, alăturându-ne noi astfel, involuntar, inconștient, la o turmă fără nicio urmă de coloană vertebrală. Ușor manipulabilă de oricine ar purta ciomagul – interes – din exterior. Însă, din fericire, pe lângă ciomagul ăsta, mai există și niște bâte. Care-s despre viață, dinamică, foc, școală, despre a acționa, despre a pătrunde până-n miezul problemei, despre implicare, realizare, acțiune și reacțiune, despre inițiativă și curaj, despre etape și despre răbdarea pe care toate, luate însă fiecare în parte, o presupun, despre muncă, perseverență și eforturi, despre energie, evoluție și ascensiune. Și despre… MAGIE.”… și așa am ajuns la domnul Adumitrachioaie. Mai departe… va urma. Sigur va urma..! 

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

10.10.2020
Gabriel Adumitrachioaie

/ Profesor de sport

Base ball
Ioana Ciobotaru

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a te întreba despre o activitate. Ce activitate te face pe tine să pierzi noțiunea timpului? Ce-ți face o atât de mare plăcere, cât să îți dai seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Ioana Ciobotaru: Mi-am dorit mereu să răspund printr-un singur cuvânt. Cum ar fi “desenez” sau “cos”. Dar e o întreagă poveste. Să uit de tot și, în același timp, să simt tot, trebuie să fie complex. Nu știu când a început, dar nu se termină. Am numit asta Artcycleit. Arta de a analiza și prelungi (…)

(…) ciclul lucrurilor și al minții. Observ viața, aleg lucrurile aruncate și le transform. Îmi imaginez. Punctul culminant este când materializez ce am gândit. Iar asta înseamnă că trebuie să desenez, să pictez, să tai, să cos, să lipesc și să folosesc o șurubelniță.

CEP: Ce crezi despre oameni și puterile lor? La ce te duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
IC: Oamenii sunt frumoși, doar că ei nu știu. Îmi place să cred că oamenirea este la nivelul adolescenței și că acum multe sunt permise, cât timp experimentăm și învățăm. E un sentiment aparte, nu mă bucur și nici nu mă întristez. Privesc cu admirație și curiozitate. Pentru mine, cea mai mare putere este de a fi eu.

CEP: Dacă ai avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ai vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
IC: Echilibru. Să cunoaștem, să ne mulțumim cu ce avem deja și să căutăm mai mult. Cred că nevoia asta de a evolua este necesară și sănătoasă, dar nu are o bază. Adesea mi se pare că nu știm de unde plecăm, că nu știm ce avem. De exemplu, iubirea. Cum putem să îi iubim pe alții, dacă nu ne iubim pe noi înșine? Și, în același timp, doar iubirea de sine e de ajuns? Echilibru.

CEP: Care este acel ceva al tău despre care ai convingerea că nu-l vei pierde, că nu ți se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
IC: Imaginația. Când eram copil, nu aveam curaj să pictez altceva în afara de ce vedeam. Până când doamna P. mi-a spus să numai pictez, doar să-mi imaginez. Nu știu dacă asta a fost intenția, dar am aplicat sfatul ei și în alte situații. Iar lucrurile s-au schimbat în mai bine, mai amuzant, mai interesant și, în general, în mai mult. La început, doar în gânduri, dar cu timpul mi-au îmbunătățit și dezvoltat punctele de vedere, care în consecință mi-au adus mai multă acceptare și curaj.

CEP: În ce măsură visul tău, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea ta? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea ta în sensul ăsta?
IC: Visul meu include oameni și împrejurări. Include transformare și adaptare. Nu am stabilit niciodată serios un punct fix. Cred că pe parcurs învățăm și ne schimbăm, nu vreau să fiu încăpățânată pe ceva care probabil nu mi se mai potrivește sau nu e de folos nimănui. Acum mă aflu unde vreau și am nevoie. Bineînțeles că, fără propriile acțiuni, aș fi fost purtată de vânt, de împrejurări. Deși uneori am luptat cu vântul sau m-a tras înapoi, într-un final, cred că m-a ajutat să învăț.

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Tu ce faci pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe tine să te echilibreze, care să te repoziționeze în zona aia din care să poți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
IC: Am acceptat că sunt momente, zile și chiar perioade în care lucrurile nu merg cum vreau eu. Într-un fel cred că e sănătos. Iar în zilele când simt că e din vina mea, că sunt responsabilă, îmi amintesc că am uitat de partea spirituală.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simți că nu poți progresa? Ce te provoacă, ce te împiedică în calea ta spre împlinirea visului tău?
IC: Organizarea timpului și energia investită. Uneori parcă zboară și alteori stă pe loc. Încă nu mi-am dat seama cum trece timpul. Iar energia mea e limitată. Nu mă pot abține uneori să nu o consum pe toată până la jumătatea procesului.

CEP: Ce prinde contur din tine în mod cursiv, fără să fie nevoie să faci nici măcar un minim efort pentru asta?
IC: Curiozitatea. Deși nu în toate domeniile. Mă interesează constant cum sunt făcute lucrurile, cum funcționează, cum au fost descoperite, de ce, dacă chiar am avut nevoie de ele sau nu, cum ne descurcăm fără ele. Cum gândesc oamenii, ce tradiții și obiceiuri au. Ce e normal pentru ei, ce planuri, ce stare interioară au, cum văd ei viața. Cum funcționează corpul uman, cât de diferiți suntem. Plantele și în câte feluri putem să le folosim și să ne îmbunătățim viața. Și încă un lucru care prinde contur în mine în mod cursiv este pofta de dulce.

CEP: Care este acel singur cuvânt care te descrie pe tine cel mai bine?
IC: Încă îl caut. Am vrut să spun om, pentru că e foarte complex, dar e prea complex și nu spune nimic specific. Încercarea e foarte importantă pentru mine, dar vreau și să fac nu doar să încerc. Echilibru, pentru că e mereu în gândurile mele, dar de fapt nu sunt echilibrată, caut și lucrez la asta. Ioana, dar e un nume, poate punctul de pe i.

CEP: Care simți că este percepția prietenilor tăi în ceea ce te privește? Dar a familiei? În ce măsură lași să se implice ele în viața ta de zi cu zi? Obișnuiești să urmărești un mentor sau ești chiar tu propriul tău mentor?
IC: Nu cred că am fost destul de sinceră și deschisă. Am menționat rar și cu o oarecare nepăsare lucrurile de care îmi pasă. Au rămas aceleași peste ani, dar au crescut. Când a devenit clar pentru toată lumea, a fost puțin surprinzător și încă ne adaptăm. Din fericire, cu toții avem acceptare, înțelegere și răbdare unul față de celălalt. Cer și primesc sfaturi, dar decizia îmi aparține.

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, ți-ai (fi) trăi(t) viața diferit?
IC: Nu. În orice moment dau tot ce pot. Uneori acel tot e foarte puțin, alteori sunt surprinsă cât de mult am. Am înțeles de mică că se poate termina oricând, dar și că poate dura foarte, foarte mult, încât te simți uitat pe pământ. Oricum, cred că sunt atât de multe de experimentat, simțit, văzut, mirosit și ascultat în viața asta, încât nu știu câți ani ar fi de ajuns.

CEP: Ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le-ai strâns până acum și a te lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
IC: Uh oh. E foarte greu. Îmi permit să aleg calea de mijloc, să trăiesc în prezent. Pe de o parte, aș alege să strâng amintiri de acum înainte, dar amintirile astea sunt și lecții învățate.

CEP: În general, te preocupă mai mult să faci lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
IC: Care trebuie. Cum trebuie oricum nu știu sigur. “Cum” uneori nu se potrivește situației. “Cum” este o decizie luată de altcineva altcândva. “Cum” depinde și se transformă în care.

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeai a fi adevăr?
IC: Am crezut că toată lumea e la fel. Că viața se întâmplă aproximativ la fel pentru toți. Părinți iubitori, prieteni adevărați, un vibe pozitiv și lumina galbenă a soarelui. Un gând frumos, dar naiv.

CEP: Într-o singură frază, cine ești tu?
IC: Oscilez între copilărie și seriozitate, între gânduri și lucruri practice, între viața la țară și cea la oraș, precum dealurile, urc și cobor și sper că ăsta e echilibrul vieții.

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
IC: Frica și necunoașterea de sine? Care bănuiesc că sunt rezultate a lipsei de spiritualitate.

CEP: Care este cea mai mare frică a ta, în momentul de față?
IC: Să-mi pierd vederea. Îmi place să văd, să mă uit, să observ. Așa înțeleg viața cel mai bine. Bineînțeles că îmi place să merg, să vorbesc și toate celelalte, dar văzul e cel mai de preț pentru mine. Cred că mă face să simt cel mai mult. Plus că m-ar împiedica să mai fac Artcycleit.

CEP: Ce te motivează cel mai mult, în momentul de față?
IC: Totul și nimic. Pur și simplu viața. Am vise la care lucrez și, după ce reușesc, am altele, dar nu e asta viața? Ne dorim multe, facem multe și trece. Vreau să simt, îmi place să mă cunosc pe mine și pe cei din jur. Fiecare experiență, bună sau rea, mă motivează să merg înainte și să experimentez și mai mult.

CEP: Ce te-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
IC: Keep going. Fără pauze. Da, sunt adepta pauzelor, fac parte din proces. Dar în ultima vreme așa am simțit, multă, multă energie și dedicație. Probabil e punctul culminant dintr-un capitol. După multe vise și dorințe, am reușit să încep să le materializez.

CEP: Ce ai tu pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
IC: Din fericire, nu sunt singura care are încredere în sine. Pentru mine, e ingredientul cheie pentru aproape tot. Fără încredere în tine, ce poți să faci? Doar să o construiești. Și după începe viața.

CEP: În cinstea a ceea ce visez eu legat de adevăratul sens al Comunității, nu mai obișnuiesc să adaug în lista de prieteni persoane pe care nu le cunosc, cu care nu am interacționat măcar o dată cumva, chiar dacă nu musai față în față, având siguranța că, acolo unde e totuși un semn de ceva, se va insista, ceva va reveni, subliniindu-și sensul. Pe Ioana n-o văzusem niciodată, nu interacționasem niciodată cu ea. Și totuși aveam o cerere de prietenie în fața ochilor. Pe care, e clar deja, nu am șters-o, pentru că încrederea, semnul despre care doar ce-am zis s-au manifestat altfel, au insistat din prima, de data aia. Am simțit chiar să caut mai mult. S-o caut pe ea mai mult. Și-am ajuns, în secunde, pe pagina ei de Facebook, Artcycleit. Acolo m-au cucerit câteva cuvinte, pentru că erau ca scrise de mine “Și cum orice produs are o etichetă, vreau și eu etichetă Artcycleit. Dar le fac în felul meu. De mână! Le tai, le calc și ștampilez și deși durează foarte mult, mă bucură tare tare!”. I-am scris și i-am mulțumit, nu știu ce-a adus-o la mine la prima vedere, dar știu că la vederea aia mai subtilă universul a făcut-o. E un Om mai bun pentru o lume mai bună Ioana, clar.

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

03.10.2020
IOANA CIOBOTARU

/ Operator șabloane în domeniul artistic

Artcycleit
Claudia Trofimov Portret

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a te întreba despre o activitate. Ce activitate te face pe tine să pierzi noțiunea timpului? Ce-ți face o atât de mare plăcere, cât să îți dai seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Claudia Trofimov: A trecut ceva timp până mi-am descoperit activitatea, însă fără îndoială pot spune că este pictura. Actul în sine de a picta are asupra mea un efect meditativ, o stare de flux, de atemporabilitate.

CEP: Ce crezi despre oameni și puterile lor? La ce te duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
CT: Că pot fi magnifici, cu puteri impresionante de creație, atunci când aleg să acționeze cu claritate pentru descoperirea și hrănirea talentelor, aptitudinilor, abilităților individuale. Dezamăgitor, când se lasă purtați de impulsuri primare și instinct de supraviețuire, de aici sunt foarte multe ramificații negative.

CEP: Dacă ai avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ai vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
CT: Puterea de a fi prezenți în recunoștință, acționând cu integritate și demnitate pentru propria persoană, necălcând pe demnitatea celorlalți. O lume mai bună ar fi populată de oameni așa cum i-am descris anterior, responsabili pentru alegerile lor.

CEP: Care este acel ceva al tău despre care ai convingerea că nu-l vei pierde, că nu ți se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
CT: Credința că totul se întâmplă pentru a învăța, pentru a depăși obstacole în progresul fiecăruia.

CEP: În ce măsură visul tău, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea ta? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea ta în sensul ăsta?
CT: Visul a început să încolțească și evoluează organic precum o floare delicată ce a avut și are nevoie de acțiuni directe ale grădinarului pentru a crește, însă cu sprijinul naturii.

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Tu ce faci pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe tine să te echilibreze, care să te repoziționeze în zona aia din care să poți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
CT: Contează mult să îmi încep ziua în termenii mei cu anumite setări mentale și organizatorice trasate clar și de acolo decurge ziua mai lin. În funcție de ce am de făcut, mă mobilizez pentru ce mi-am luat angajamentul, indiferent de starea mea.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simți că nu poți progresa? Ce te provoacă, ce te împiedică în calea ta spre împlinirea visului tău?
CT: Piese tot descopăr pe parcursul progresului meu, însă accept și încerc să găsesc soluții pentru depășirea lor, ancorată permanent la o viziune amplă pe care o simt că mă împlinește.

CEP: Ce prinde contur din tine în mod cursiv, fără să fie nevoie să faci nici măcar un minim efort pentru asta?
CT: Idei pe care să le pictez.

CEP: Care este acel singur cuvânt care te descrie pe tine cel mai bine?
CT: În acest moment ar fi “creativă”. Consider că în fiecare etapă de înaintare în viață putem fi descriși de cuvinte diferite.

CEP: Care simți că este percepția prietenilor tăi în ceea ce te privește? Dar a familiei? În ce măsură lași să se implice ele în viața ta de zi cu zi? Obișnuiești să urmărești un mentor sau ești chiar tu propriul tău mentor?
CT: Că aș fi talentată în pictură, însă această aptitudine a fost descoperită după îndelungate căutări interioare și, precum o crisalidă, este în continuă transformare. Percepția celor din jur ar fi benefică să influențeze viața într-o măsură în care să nu o dirijeze, ci doar pentru încurajare și potențare a ceea ce este pozitiv. Urmăresc diversitatea în ceea ce mă inspiră și rezonează cu mine, iar în forumul meu interior traduc, filtrez, transform astfel încât să creez lucrurile prin ființa mea.

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, ți-ai (fi) trăi(t) viața diferit?
CT: Aș evita să îmi fac astfel de scenarii de presiune pentru a trăi într-un mod sau altul.Consider că direcția este mai importantă decât viteza cu care îți trăiești viața, în sensul să îți iei timpul necesar, însă să nu ti-l irosești, deși întotdeauna putem face mai repede, mai bine, mai mult, diferit, dar mai ales conștient de efemeritatea și fragilitatea vieții. (La aceste teme, efemeritatea și fragilitatea vieții, mă raportez constant în picturile mele.)

CEP: Ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le-ai strâns până acum și a te lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
CT: Este o întrebare discutabilă, pentru că nu aș alege, ambele fiind la fel de importante, în primul rând pentru a nu repeta greșeli, altfel nu ar exista progres, schimbare. În context utopic, aș renunța la trecutul mai puțin bun, poate în acest mod aș avea un start nou fără angoase.

CEP: În general, te preocupă mai mult să faci lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
CT: În funcție de importanța pe care o acord acelui lucru. În principiu, cu cât un lucru ține mai mult de împlinirea sinelui meu sau de convingerile mele, cu atât îl fac cum trebuie în modul meu personal, pentru că fiecare are propria definiție a lucrurilor și a modului în care se fac. Aspirația mea este de a reuși să fac toate lucrurile cum trebuie.

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeai a fi adevăr?
CT: Că există fizic Moș Crăciun.

CEP: Într-o singură frază, cine ești tu?
CT: Un om cu aspirații să-și trăiască cât mai autentic ființa prin a-și întrupa aptitudinile într-un mod estetic și armonios, oferind oamenilor impulsuri pentru a înflori în ei emoții care să eleveze spiritul, lăsând astfel urme bune în viața dată.

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
CT: Fiecare are propriul melanj de simțuri care îl împiedică într-un mod sau altul, mai mult sau mai puțin. Poate fi neîncrederea în propria persoană, frica de necunoscut sau de eșec, de a nu pierde siguranța confortului palpabil, chiar dacă acest confort este stagnant.

CEP: Care este cea mai mare frică a ta, în momentul de față?
CT: De puterea de manifestare a unor gânduri mai puțin bune.

CEP: Ce te motivează cel mai mult, în momentul de față?
CT: Posibilitățile viitorului meu și al familiei mele.

CEP: Ce te-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
CT: Să merg mai departe în drumul pe care îl simt că îmi împlinește ființa.

CEP: Ce ai tu pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
CT: Atât timp cât avem fiecare viață, sănătate și libertatea de a alege, atunci orice este posibil să își creeze fiecare în propria viață.

CEP: Claudia a fost cea care, anul trecut, de ziua mea, m-a făcut să-mi dau seama că, deși eu n-am pus, de-a lungul timpului, mare preț pe a mă sărbători în ziua asta anume, de la sine cumva universul mereu a făcut-o. De absolut fiecare dată! Anul trecut am înțeles și eu asta, atât cu ocazia de-atunci, cât și privindu-le, mai apoi, și pe toate celelalte, cel puțin pe-alea pe care mi le-am amintit, din urmă. Eșarfa pictată de Claudia, primită atunci cadou de la una dintre clientele mele, a pus cireașa pe tortul evoluției și-al transformării mele. A fost apogeul conștientizării mele din alea câteva momente. Știu, sună atipic pentru o… simplă eșarfă, ați zice, nu? Da, da, așa pare, știu. Dar nu este așa deloc, de fapt. Pentru că nu vorbim despre simple eșarfe pictate acolo, doar așa, să fie și, eventual, să fie și frumoase, ci despre traducerea mesajelor pe care existența în sine le are pentru noi prin… artă. De data asta, prin ea. Prin Claudia! La mine-a vorbit prin fluturi, melci, albine, frezii și lăcrămioare. Și prin poezie! Și n-ar mai fi tăcut..!

“Avem în suflet mii de fluturi!
Nu-i vedem, dar îți pot da aripi,
Poezie,
Îți pot da iubirea de a scrie,
Iar pentru mine iubirea de-ai picta,
Ca cineva drag să-i poată purta!”

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

03.10.2020
CLAUDIA TROFIMOV

/ Pictor

ClaudiART
Vladi Cuzuc

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a te întreba despre o activitate. Ce activitate te face pe tine să pierzi noțiunea timpului? Ce-ți face o atât de mare plăcere, cât să îți dai seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Vladi Cuzuc: E simplu, când sunt în bucătărie. Este ca și când mă plasez în afara timpului, nu mai este zi sau noapte, însă, din păcate, uit și de mâncare sau apă.

CEP: Ce crezi despre oameni și puterile lor? La ce te duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
VC: Oamenii sunt niște creaturi incredibile, capabile de orice. Imprevizibile în bine și rău, în egală măsură. Consider că natura umană ar trebui luată ca atare, fără să pierdem timp sau energie gândindu-ne la complexitatea ei.

CEP: Dacă ai avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ai vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
VC: Aș molipsi lumea cu înțelegere și răbdare. Știu că sunt niște cuvinte mari, de care nici eu nu mă țin 100% tot timpul, însă lucrez la asta. Nu cred că noi ca indivizi suntem în măsură să avem o viziune clară asupra unei lumi mai bune. Inevitabil vedem lucrurile extrem de subiectiv, însă, dacă ar fi să îmi dau cu părerea, aș spune că noi ar trebui să încercăm cât mai des să ne punem în pielea celui de lângă noi, pentru a încerca să îl înțelegem.

CEP: Care este acel ceva al tău despre care ai convingerea că nu-l vei pierde, că nu ți se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
VC: Optimismul. Orice ar fi, orice s-ar întâmpla, îmi spun, mai în glumă sau mai în serios, că “putea fi mai rău” și caut un mod de a merge înainte… mereu.

CEP: În ce măsură visul tău, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea ta? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea ta în sensul ăsta?
VC: Consider că sunt unul dintre cazurile fericite. Unul dintre norocoșii care își trăiesc visul. Fac ce îmi place și nu aș schimba asta niciodată. Ar fi o dovadă destul de mare de aroganță, dacă aș susține că am ajuns unde sunt doar prin forțe proprii. Desigur că am muncit și voi continua să muncesc, însă punctul în care mă aflu acum este clar o combinație de voință, circumstanțe favorabile și oameni care au văzut ceva în mine.

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Tu ce faci pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe tine să te echilibreze, care să te repoziționeze în zona aia din care să poți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
VC: Trag aer în piept și îmi spun că este doar un moment, o zi sau chiar o perioadă. Trebuie să reușesc să fac față. Țin să subliniez “trebuie”, nu este o alegere, ci o necesitate… nu rezolvăm nimic dacă ne plângem de milă sau ne lamentăm în situația dificilă în care ne aflăm.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simți că nu poți progresa? Ce te provoacă, ce te împiedică în calea ta spre împlinirea visului tău?
VC: Îmi este greu să dau un răspuns logic acestei întrebări, deoarece nu pot să procesez “nu poți progresa”. Nu mă împiedică nimic și, dacă există vreun impas, caut un mod de a trece peste el.

CEP: Ce prinde contur din tine în mod cursiv, fără să fie nevoie să faci nici măcar un minim efort pentru asta?
VC: Încăpățânarea de a merge înainte… mereu în față, niciodată înapoi.

CEP: Care este acel singur cuvânt care te descrie pe tine cel mai bine?
VC: Voi repeta o bucată din răspunsul anterior: încăpățânarea.

CEP: Care simți că este percepția prietenilor tăi în ceea ce te privește? Dar a familiei? În ce măsură lași să se implice ele în viața ta de zi cu zi? Obișnuiești să urmărești un mentor sau ești chiar tu propriul tău mentor?
VC: La fel cum noi arătăm, fără să vrem, o anumită față celor care ne înconjoară, sunt sigur că și ei își expun percepția asupra noastră într-un fel ușor diferit față de ceea ce este, cu adevărat, în sufletul lor. Sunt doar recunoscător pentru că am o mână de oameni de calitate în jurul meu, care mă înțeleg și mă susțin. Nu știu în ce măsură pot spune că urmăresc un mentor sau sunt propriul meu mentor. Avem de învățat de la toți oamenii pe care îi întâlnim, buni sau răi.

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, ți-ai (fi) trăi(t) viața diferit?
VC: NU. Un răspuns mai clar sau cuprinzător de atât nu pot să dau.

CEP: Ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le-ai strâns până acum și a te lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
VC: Aș alege ca viața să se rezume la 40 de ani, iar eu să am 39 de ani, 11 luni, 3 săptămâni și 6 zile. În această situație, aș vrea să nu mai pot strânge alte amintiri.

CEP: În general, te preocupă mai mult să faci lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
VC: Este posibil să greșesc, însă în mintea mea “cum trebuie” și “care trebuie” sunt la fel. Sunt “lucrul corect”.

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeai a fi adevăr?
VC: “Nu știu cum o să trec peste/prin asta”.

CEP: Într-o singură frază, cine ești tu?
VC: Pasionat și delăsător, muncitor și leneș, încăpățânat și nepăsător… sunt doar câteva exemple. Le am pe toate, bune sau rele. Un lucru îl știu sigur: seara, când pun capul pe pernă, vreau să fiu liniștit și împăcat cu mine.

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne plac?
VC: Este pe cât de simplu, pe atât de trist… din comoditate. Asta rezumă destul de multe trăiri, cum ar fi teama de schimbare, nesiguranța, instinctul nostru de a ne cuibări în cunoscut și lista poate continua.

CEP: Care este cea mai mare frică a ta, în momentul de față?
VC: Viața fără “omul” meu.

CEP: Ce te motivează cel mai mult, în momentul de față?
VC: Încăpățânarea de a merge înainte.

CEP: Ce te-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
VC: Oare fac abuz de cuvântul “încăpățânare”?

CEP: Ce ai tu pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
VC: Lucrurile pe care le văd eu a fi neprețuite pentru mine este posibil să fie triviale pentru alții. Răspunsul sincer ar fi “nu știu” și vreau să fiu realist spunând “nu cred că voi ști vreodată”. Răbdare, perseverență, experiențele trecute, demnitatea, liniștea? Sună ușor trivial, dar pentru mine sunt valoroase, dar orice “pro” vine cu un “contra”… Ideea este că nu aș dori nimănui să aibă calitățile mele, deoarece acestea vin la pachet cu defecte.

CEP: Pe Vladi îl cunosc de aproape cinșpe ani și trebuie să menționez că sunt extrem de mândră de asta și extrem de fericită, pentru că am șansa să ne văd atunci-acum pe amândoi și să-mi dau seama, sub încă o formă, ce frumos ne plimbă și ne rătăcește viața, ajutându-ne astfel să ne regăsim, pe noi înșine și, mai apoi, pe cei asemenea nouă..! Și mai trebuie să menționez și faptul că Vladi, pe lângă toate, e și foarte modest, el semnându-mi-se la sfârșit doar ca “bucătar”, dar scap eu acum câteva nume demne de un adevărat CHEF ce este el, de fapt. În ordine cronologică: România… grupul Fratelli și 18 Lounge, VIVO Burger House, Stradale, apoi Anglia… lanțul de braserii al lui Chef Raymond Blanc, Le Manoir aux Quat’Saisons din Oxford, Anderson’s Bar & Grill – un steakhouse de renume cu două rozete din Birmingham, Turner’s, un restaurant cu o stea Michelin, Randall & Aubin, Living Ventures/Blackhouse… iar acum, din nou, acasă… Cetăţuia Hotel & Restaurant și încă sigur multe altele ce or mai fi sau vor mai fi..! Și mai scap o fotografie cu niște nu-știu-cum-să-vă-descriu-de-buni burgeri pregătiți de el acum mulți ani, când încă bănănăiam amândoi prin București după cai verzi.

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

30.09.2020
VLADI CUZUC

/ Bucătar

Chef VC
Alina Stroia Portret

Cătălina Elena Potârniche: Peste tot auzim și citim despre oameni dragi care ne fac să pierdem noțiunea timpului, atunci când suntem alături de ei, dar eu vreau acum să încep prin a te întreba despre o activitate. Ce activitate te face pe tine să pierzi noțiunea timpului? Ce-ți face o atât de mare plăcere, cât să îți dai seama cât s-a făcut de târziu numai după cât de întuneric sau, de ce nu, după cât de lumină e, din nou, afară… și poate nici măcar atunci..?!
Alina Stroia: Aici e simplu pentru mine. Scrisul. Când lovesc foaia cu cuvinte e singurul moment în care uit că există ceas, ore, noapte sau zi.

CEP: Ce crezi despre oameni și puterile lor? La ce te duce, bun, la ce rău, la ce dezamăgitor sau încurajator, cu gândul întrebarea asta?
AS: Fiecare om are puterea lui ascunsă, ceva de care poate este sau nu conștient. Unii sunt buni, explodează de bunătate și dedicare. Alții aleg să îmbrățișeze cealaltă latură, nefiind conștienți că pot mai mult. Îmi place să-i am în preajmă pe cei care își folosesc “puterile”, “harul” în mod constructiv. Cât despre ceilalți, știu că într-o zi vor putea mai mult Dar fiecare în ritmul lui.

CEP: Dacă ai avea puterea de a molipsi întreaga omenire cu o anumită mentalitate, care-ar fi ea? Cum ai vedea totul, pentru o lume mai bună decât cea din prezent?
AS: Aș vrea să am puterea să dezmolipsesc, dacă există așa ceva. Să iau răutatea voită sau nevoită a multora. În acest fel, sigur lumea va fi mai bună, mai unită, mai fericită, iar planeta mai curată. Să vezi lumea ca o mare familie e doar un vis, știu. Dar aștept această putere și promit că voi transforma visul în realitate.

CEP: Care este acel ceva al tău despre care ai convingerea că nu-l vei pierde, că nu ți se va lua niciodată, orice s-ar întâmpla?
AS: M-a cam pus pe gânduri această întrebare și totuși m-am oprit asupra principiilor. Indiferent de context sau circumstanțe, nimeni și nimic nu m-ar putea împinge la a nu-mi respecta principiile, indiferent cât de adâncă va fi groapa în care aș putea cădea…

CEP: În ce măsură visul tău, cel dintre cele mai profunde, coincide cu realitatea ta? Sunt doar propriile acțiuni sau și împrejurările o parte impunătoare din calea ta în sensul ăsta?
AS: Amuzant, dar visul meu coincide cu realitatea undeva la 30-35% și asta pentru că mă simt generoasă astăzi. Motivul? Ca să rămân tot lângă procente, aș spune că sunt 60% împiedicată de împrejurări, iar restul de acțiuni… (Pe care mi le asum, deocamdată.)

CEP: Toți avem zile sau poate doar momente în care simțim că nimic nu se leagă, în care starea noastră este haotică, alertă, uneori de neînțeles, motiv pentru care lucrurile se arată cu mari șanse de a merge pe dos. Tu ce faci pentru a ieși dintr-o astfel de situație? Există ceva care pe tine să te echilibreze, care să te repoziționeze în zona aia din care să poți funcționa imediat la fel sau poate mai bine decât înainte?
AS: Mi-ar plăcea să spun că am un adevărat ritual pentru acele momente, dar nu. De obicei, scrisul mă relaxează, scrisul și cititul. Dacă nu am nimic la îndemână care să mă ajute să îmi “revin” prin cele două metode, aleg să ascult o muzică bună, ceva cu care să rezonez.

CEP: Care este piesa-lipsă din cauza căreia simți că nu poți progresa? Ce te provoacă, ce te împiedică în calea ta spre împlinirea visului tău?
AS: De când mă știu, piesa lipsă a fost timpul. Uneori simt că nu trăiesc pe planeta care trebuie. Aș vrea mai mult timp, aș vrea ca ziua să cuprindă mai multe ore sau, pur și simplu, să nu fiu nevoită să dorm. Asta ar fi perfect!

CEP: Ce prinde contur din tine în mod cursiv, fără să fie nevoie să faci nici măcar un minim efort pentru asta?
AS: Cuvintele, cu siguranță. Îmi place să mă joc cu ele, să le așez cât mai frumos și să le dau viață. Nu consider că e un efort pt că, fără să vreau, mereu sunt inspirată de un moment, o discuție, o emoție sau chiar de natură.

CEP: Care este acel singur cuvânt care te descrie pe tine cel mai bine?
AS: Nu am găsit încă cuvântul potrivit, dar îl pot descrie fără să-i dau un nume. E un amestec de sensibilitate și emoții.

CEP: Care simți că este percepția prietenilor tăi în ceea ce te privește? Dar a familiei? În ce măsură lași să se implice ele în viața ta de zi cu zi? Obișnuiești să urmărești un mentor sau ești chiar tu propriul tău mentor?
AS: Mă bucur de susținere pe orice plan din partea familiei. Cât despre percepția prietenilor, știu doar că sunt încurajată de cei care contează, căci, vezi tu, în viața fiecăruia sunt și “prieteni” (eu îi numesc cunoștințe) care sunt acolo pentru a se asigura că stai cât mai mult la pământ. Mentor nu urmăresc și nici nu mă consider unul nici măcar pentru mine. Fac ceea ce simt, cum simt și când simt.

CEP: Dacă media de viață s-ar rezuma la doar patruzeci de ani, ți-ai (fi) trăi(t) viața diferit?
AS: Dacă aș avea șansa la o nouă viață, un nou început, da, aș alege să trăiesc altfel, să fac lucrurile altfel, dar doar cu condiția să îmi amintesc această viață. Vreau prea multe, știu. Dar doar așa aș putea îndrepta lucrurile care trebuie îndreptate și, eventual, maximiza pe celelalte.

CEP: Ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le-ai strâns până acum și a te lipsi de posibilitatea de a mai strânge alte amintiri de acum înainte?
AS: Cred că le păstrez pe cele pe care le am deja. Nu știu ce va urma, dar știu că nu vreau să le pierd pe cele din cei mai frumoși ani.

CEP: În general, te preocupă mai mult să faci lucrurile CUM trebuie sau lucrurile CARE trebuie?
AS: Mă preocupă să fac lucrurile care trebuie cum trebuie, însă nu mereu reușesc să le îmbin frumos pe ambele și aleg cea mai ușoară variantă de la momentul respectiv, CUM sau CARE.

CEP: Care este cea mai mare minciună pe care cândva o credeai a fi adevăr?
AS: M-am gândit mult, să știi. Și nu am găsit un răspuns sau poate doar nu îmi amintesc acum despre ceva ce credeam a fi adevărat cândva.

CEP: Într-o singură frază, cine ești tu?
AS: Nu știu cât de ciudat sună, dar încă mă descopăr și mă caut. Nu sunt și nu voi fi ceea ce credeam cu mult timp în urmă și probabil nici ceea ce mi-aș dori. Despre cine sunt am adunat doar câte idei: o îndrăgostită de cărți și poezie, o iubitoare de cuvinte, un fel de blogger în timpul liber (Și ăla, tot mai scurt…), un “copil” mult prea emotiv pentru a descoperi lumea așa cum și-ar dori.

CEP: Dacă viața e atât de scurtă, de ce noi încă ne încăpățânăm să facem atât de multe lucruri care nu ne plac și nu riscăm puțin mai mult pentru toate celelalte atât de multe lucruri care ne placpuțin.
AS: Probabil, suntem influențați de tipare și mult prea lași ori comozi pentru a ieși din ele. Ne lipsesc curajul, determinarea și, poate cel mai important, dorința. Și e trist, e trist când ajungi să trăiești viața altcuiva, să fii cine nu vrei să fii.

CEP: Care este cea mai mare frică a ta, în momentul de față?
AS: Mi-e frică de… moarte. Da. Dar nu în sensul că plec, dispar, mă evapor și aș vrea să mai rămân. Nu. Mai mult mi-e frică că nu reușesc să fac tot ceea ce mi-am propus până în acel moment. Dacă aș bifa acele lucruri, aș pleca împăcată, știind că misiunea s-a terminat și oricum nu aș mai avea pentru ce să rămân.

CEP: Ce te motivează cel mai mult, în momentul de față?
AS: Mereu sunt motivată de oameni, de frumos, de experiențe ori povești.

CEP: Ce te-a îndemnat, în ultima vreme, vocea interioară?
AS: Obraznică vocea mea interioară. Mă împinge, mă scutură și toate cele necesare pentru a mă menține cumva pe aceeași linie cu dorințele mele. Să nu renunț, să înaintez. Da, asta-mi spune.

CEP: Ce ai tu pentru care ceilalți ar da orice să aibă?
AS: Nu cred că am ceva anume, aparte, ceva ce cineva și-ar dori să aibă. Nu mă consider cu nimic mai specială sau mai altfel… Poate încă nu m-am găsit complet și cine știe, într-o zi voi putea răspunde acestei întrebări scurt și la obiect, fără să mă gândesc atât de mult și să nu ajung la un rezultat.

CEP: Alina e o fire întocmai după cum i-au fost și răspunsurile. Plăpândă, dar puternică, prietenoasă, dar individuală, împărțită pentru toată lumea și totuși una și perfect întreagă. Eu am văzut mereu, de când o știu, adică de vreo trei ani, ca un model de copil al universului în ea. E căzută, cu tot pachetul de Suflet Ideal, de undeva din cer, în mijlocul haosului, unde are menirea de a-și desface, încetișor, interiorul, apoi de a învăța să-l asambleze, pentru ca, în cele din urmă, în folosul întregii existențe, să-l pună în funcțiune. Și, într-adevăr, scrie și o face cu totul, cu tot ce înseamnă ea. Mai mult decât pe blogul ei, și poezii. Pe care, de fiecare dată când am întrebat-o de ce nu le și vinde, a zis că le-a scris mai mult așa, pentru ea și pentru cei apropiați. Dar, după cum am zis mai devreme, ea fiind copilul universului, noi fiind și noi pe-aici prin el, chiar dacă ea încă n-are convingerea asta, și poeziile ei sunt pentru noi toți. Dacă puneți sufletul pe una, îl scăpați, până peste cap, în toate, vă spun..! Eu am avut șansa să le am deja!

Mulțumiri pentru dedicare și dezvăluiri!

29.09.2020
ALINA STROIA

/ blogger, cititor și scriitor

Alina Stroia blog
RECUNOȘTINȚĂ

cititorului!

INFORMAȚII ȘI NOUTĂȚI

Rămâi la curent cu noile interviuri

error: Conținutul este protejat!!