Conversație cu adolescenta din mine

Stau față în față cu mine-cea-de-atunci. Are cam paisprezece ani. Sau poate treisprezece. Poate șaptesprezece? Ochii îi sunt mari și uzi. Buzele cărnoase, dar strânse ascund cuvinte înghițite de teamă să nu piardă iubirea altora. O privesc, iar ea simte că, în sfârșit, o văd.

– De ce ai tăcut?

– Pentru că am simțit că eram greșită fiindcă iubeam prea mult. Eram prea prezentă, prea atentă, prea intensă. Mi s-a spus că exagerez, că dramatizez, că sunt prea emoțională. Dar nu dramatizam – chiar SIMȚEAM. Și nu mai știam cum să mai exprim… Așa că m-am închis. Am început să-mi reprim bucuria, dorința, frica, tristețea. Am zâmbit doar pe jumătate și am spus că e bine așa, deși nu era.

– Ți-a cerut cineva direct să nu mai simți?

– Nu mereu în cuvinte. Dar privirile, tonul, tăcerile – toate spuneau destul. Când vorbești cu inima și nimeni nu răspunde cu a lui, începi să crezi că inima ta e problema.

– Ce ai fi vrut să auzi atunci?

– Că e normal să simt. Că nu sunt „prea”… nimic. Că nu sunt o povară. Că e în regulă să fiu exact cum sunt.

– Ce simți acum, când te privesc din prezent?

– Că nu mai trebuie să mă ascund. Vreau să simt din nou tot ce simțeam atunci și să o și spun, să o manifest, dar de data asta cu tine, în siguranță. Chiar dacă am tăcut, am fost mereu aici. Când ai plâns în tăcere, când ai părut puternică în exterior, dar erai moale în interior – eu eram acolo. Și simțeam tot. Poate n-am mai spus nimic, dar am păstrat vie tandrețea ta. Am ținut-o în mine, chiar și când ți-a fost prea mult să o simți.

– Îți promit că nu te mai las singură și nu-ți mai reduc vocea. De azi, ești parte din ceea ce sunt.